Şi nu de azi, de ieri, ci de ani buni. Pe de altă parte, replica personajului Jolidon din piesa* asta de la „Foarte Mic“ se referă în primul rând la el şi la gagică-sa („Noi doi, tu şi cu mine, trăim o etc., etc.“), iar abia în al doilea rând la condiţia general-umană („Noi, oamenii, vai de steaua noastră, trăim o etc., etc.“). Dar, pentru că de-afară ajungeau destule frânturi sonore, în ciuda draperiilor din sală („Jos“, „Hoţii“, „Demisia“), publicul a înţeles ce i-a convenit şi-a aplaudat frenetic, de-a întrerupt minute bune reprezentaţia, ridicându-se-n picioare şi plusând cu câte un „Aşa e!“ de la adăpostul întunericului. Ceea ce n-avea nici o treabă cu piesa.
Pe care v-o recomand cu maximă convingere. Rar vezi o asemenea demonstraţie despre arta actorului. Doi interpreţi, recuzită minimală (câte-un nas roşu de plastic), decor zero, text dificil, pe multe straturi de sens: poţi scoate ceva memorabil din aşa ceva? Poţi, dacă eşti mare. Iar ei sunt. Totuşi, despre ce e vorba în piesă? Foarte simplu spus, „drama“ este despre singurătatea în doi, despre tragedia cuplului. Un evoluţionist ar spune că e vorba de veşnicul conflict dintre neofilie şi neofobie, dar mai bine o zice un filozof (întâmplător, unul de limbă română): „Orice sentiment autentic se desfăşoară ca dramă. Iar […] când oamenii se despart, abia atunci aflăm cât de necuprins cu mintea e vizita unui zeu în viaţa unui om“.
*Mă tot duc, la Teatrul Foarte Mic. Cu: Oana Pellea, Mihai Gruia Sandu.
