Harry, jazz-ul românesc însuși, despre DNA, cătușe, religie în școli.
Reporter: Tavitian – accente naționale și suflet caritabil. A îmbătrînit Harry?
H.T.: M-a apucat și pe mine patriotismul, acum, la spartul tîrgului. Simt că de la o zi la alta mi se tot micșorează țarcul. Mai avem puțin și ăștia ne concesionează și sufletele pe niște redevențe de nimic… Și uite-așa, am început să urlu.
Rep.: Ce sunete obsesii ai acum, care-ți compun jazz-ul, care sînt obsesiile sonore ale momentului?
H.T.: Eram în Amzei, într-o după-amiază de duminică, și căutam o adresă pe care nu o găseam. Primul om care mi-a ieșit în cale și pe care l-am întrebat (și m-a lămurit imediat, într-o română cu accent străin) a fost un expat de multinaționale. Atunci mi-a venit să-i dau în cap cu un pet umplut pe sfert cu boabe de porumb cules din grădina mea de la Valu lui Traian. De atunci, pet-ul cu boabe de porumb a devenit o obsesie în jazz-ul meu. În concerte și în stradă.
Rep.: Ce lucruri nu poți reproduce la pian?
H.T.: În ultima vreme nu mă mai ocup cu reprodusul. M-am axat mai mult pe produs. E mai productiv.
Rep.: Religia la școală cum ar suna în jazz?
H.T.: În jazz sună minunat. Muzicantul de jazz, oricît de păcătos ar fi, are o legătură privilegiată cu Dumnezeu (tema merită dezvoltată, dar pentru asta ar trebui să ne apucăm de o carte de interviuri). Problema e cu viața noastră cea de toate zilele. În goana după privilegii și din teama de a le pierde, ierarhia BOR a făcut din țînțar armăsar. Convingerea mea este că locul firesc al religiei este în familie și în Biserică.
Rep.: Cum sună un jazz cu zdrăngănit de cătușe DNA? E un fenomen în România?
H.T.: Jazz-ul, în sine, este o zdrăngăneală. Dar acum, în pragul bătrîneții, pot să vă spun că muzica cea mai sublimă este liniștea. DNA…? Adică acidul dezoxiribonucleic?
Rep.: Cum suna Justiția cîntată la pian?
H.T.: Ca un marș nemțesc.
Super !!!