S-a văzut la manifestațiile din iarna lui 2012 și toamna lui 2013 din Piața Universității. Fie că protestatarii reușesc sau nu să blocheze circulația și să ia în stăpînire carosabilul, mulțimile tind să graviteze în jurul a doi poli de agregare: de o parte, Interul (plus peluza din fața Teatrului Național), de celălaltă parte, Universitatea (Fîntîna de la Arhitectură, cu toată pîlnia răsturnată dinspre Quinet înspre blocul “Dunărea”).
Unii dintre socio-antropologii care au etnografiat manifestația din ianuarie-februarie 2012 în volumul Iarna vrajbei noastre (coord. V. Mihăilescu și C.A. Stoica, Paideia, 2012) notează că există o diferență de statut social între cele două tabere, o distincție, în materie de gusturi, opțiuni culturale și orientare politică, pe care manifestanții o percep în mod firesc, participînd la ea de bunăvoie. Pe trotuarul Inter-TNB se grupează cu precădere oameni cu pregătire medie, de la tineri microbiști pînă la pensionari. Trotuarul Universitate-“Mincu”, ambient marcat de apropierea celor două sedii universitare, e locul predilect al protestatarilor „mai cu pretenții”: studenți, tineri intelectuali, ONG-iști, reprezentanți ai boemei bucureștene. Trotuarul de la Inter e mai sonor: scandările împrumută din forța performativă a galeriilor și din energia telurică a maselor răzvrătite. Dincolo, peste drum, domină vizualul: mai toți de aici au un A4 în mîini, pe care stă scris ceva deștept, cu potențial viral. Căci, da, tabăra de la Universitate e mai branșată la Internet, în timp ce tabăra de la Inter e preocupată mai mult de TV. Ca modalizare politică, polul Inter protestează față de regimul Băsescu-Boc (și, la momentul declanșării, îl sprijină pe doctorul Arafat), în timp ce polul „universitar” își baleiază vehemența de-a lungul întregului spectru politic („USL = PDL = aceeași mizerie”), într-o relativizare antisistem pe care unii au numit-o postmodernă, alții anarhistă de-a dreptul.
Polarizarea aceasta s-a păstrat (dacă nu cumva s-a accentuat) în toamna lui 2013, cînd deja se vorbea deschis despre „hipsteri versus anteniști”. Între tabere se vedeau mai degrabă diferențele decît asemănările: unii protestau împotriva exploatării de la Roșia Montană (alții nu), unii aderau la moda lovirii pet-urilor de caldarîm (altora li se părea stupidă), unii erau anti-Ponta, alții anti-Băsescu… Unii dintre ei acuzau înregimentarea politică tot mai fățișă a posturilor de știri (și acuzau manipularea TV-ului asupra celorlalți), ceilalți, dimpotrivă, își ipostaziau idolii de pe micul ecran ca aliați în lupta politică (și deplîngeau credulitatea acelora care se informează exclusiv „de pe net”). Taberele se fărîmițează în subtabere, protestul se atomizează; se ajunge ca fiecare să fie în alt fel revoltat, fiecare cu A4-ul lui individual, pe care îl întinde lumii întregi, la concurență cu cel – total diferit, dacă nu opus – al vecinului.
Am văzut pe net performance-ul de la Fîntînă al unui cvartet de corzi, care cînta “Imagine” de John Lennon (nota bene: fără voce), în fața unor protestatari culți și iubitori de frumos, dintre care unii au început chiar să improvizeze un balet diafan. Un mesaj subtil, elevat, cel puțin dublu codificat: un cîntec în engleză (cu libret pacifist utopic, un adevărat manifest hippiot), dar și acela sublimat prin evocarea sa exclusiv instrumentală, deci nonverbală… Ce mai, trebuia să fii îndeajuns de cultivat ca să înțelegi cumulul de aluzii care învăluia un sens, nici acela foarte evident… Oare vizavi, la „anteniștii” de la Inter, ar fi avut același succes ca dincoace, în rîndul „hipsterilor”?
Cît de departe e această formă artistică sofisticată de refrenele fruste și directe ale lui Pațurcă! Prin inducțe, cam aceeași e distanța dintre Piața Universității ’90, care părea să nu cunoască dihonie și discriminare între participanți, și reeditările mai recente ale acesteia, subminate de atîția curenți subterani…
La revederea imaginilor de atunci, cu zeci de mii de oameni liberi umplînd Piața, umăr lîngă umăr, din TNB pînă-n Quinet și din Dalles pînă spre Colțea, răsare lesne întrebarea: cum de s-a pulverizat toată această unitate în doar douăzeci și cîțiva ani? Relatam data trecută despre spiritul unic, de solidaritate și armonie mozaicată, al Golaniei. Astăzi, după tot ce s-a întîmplat, merită observată o – pe atunci – microfisură, abia sesizabilă în vîltoarea evenimentelor, care este probabil cauza faliei tectonice de mai tîrziu.
Chiar și atunci, între 22 și 25 aprilie, zilele aurorale ale Golaniei și ale istoriei contestatare postsocialiste, a existat o diferență între zona Inter-TNB și zona „universitară” de vizavi. Mai precis, între Tribună și Balcon. Tribuna era o platformă care depășea cu un metru-doi nivelul solului. Ea a fost ridicată în apropiere de Inter de către manifestanți, mulți dintre ei foști revoluționari, care, după mai multe zile de tentative, au reușit să blocheze circulația pe Magheru în dreptul unui reper cu valoare comemorativă: locul Baricadei din 21 Decembrie. De la Tribună vorbesc prin megafon oratori „din rîndul poporului”, precum Dumitru Dincă, Leon Nica, dar și un Octav Rădulescu, care îi reprezenta pe foștii deținuți politic. Nucleele de organizare sînt datorate unor asociații civice precum GID și Alianța Poporului, în care – se pare – predominau muncitorii și intelectualitatea tehnică. În după-amiaza lui 25 aprilie are loc un upgrade al protestelor: se deschide Balconul Universității, odată cu coalizarea Ligii Studenților din Universitate și a Asociației Studenților Arhitecți (aceasta asigură, printre alte chestiuni logistice, și instalația de sunet și lumini care va da Pieții dimensiunea unui show în aer liber). De la Inter, polul de iradiere al manifestației se mută, pe orizontală, pînă vizavi, la Universitate; iar pe verticală se cîștigă două etaje bune! Decibelii se înmulțesc și ei, bașca se însoțesc cu lucșii ecranului amplasat pe zidul Arhitecturii. Mai mult încă. În Balconul-amvon, care domină piața, sînt invitate „vedete culturale” (cum le-am putea numi azi): Blandiana, Paler, Liiceanu etc. Deși au în continuare acces la microfon, Dincă și Nica fac figură de „iacobini” (Ruxandra Cesereanu în 22). Răzvrătirea lor pare irațională și vulgară, în comparație cu mesajul elevat și complex al Cărturarilor Neamului. Mesajul dominant alunecă tot mai decisiv spre dreapta, o dreaptă radicală, care decupează din Proclamația de la Timișoara numai ce convine politicește partidelor (istorice), aflate în campania primelor alegeri libere: punctul 8, referitor la lustrarea foștilor membri PCR. Din această platformă a societății civile sînt date uitării reformele economice și sociale (similare celor care aveau să fie aplicate în celelalte state ale ex-blocului comunist).
Pe măsură ce bucureştenii se adună tot mai numeroşi, punînd stăpînire pe un spaţiu pe care îl simt al lor, spiritul de nonviolenţă şi de încredere cîştigă, de asemenea, teren. Se atinge momentul psihologic în care piaţa, ireversibil ocupată, devine spaţiu pietonal, în care Piaţa Universităţii devine Piaţa tout court.
Ce a urmat acestei prime polarizări stînga-dreapta? A determinat această fisură o falie între categoriile sociale, odată cu dezastrul național din 13-15 iunie? Unii zic că da. Culmea e că, în trasarea unui antagonism proletari-intelectuali, asimilabil luptei de clasă, concordă azi deopotrivă intelectuali de dreapta și de stînga. Măcar și pentru acest motiv, merită să fie contraziși în bloc!
(va urma)
Oare face vreun regizor un documentar despre mişcările de stradă româneşti de după `89 ? Unul orientat către reflectarea societăţii per ansamblu nu către consemnarea unor evenimente. De fapt nu, oare ar fi public în România care să ceară un asemenea film?