Nu cunosc Istanbulul decît din cărți, din cîteva filme documentare și din poveștile prietenilor care au fost acolo, amestecînd turismul pe fugă cu negustoria pe picior. O idee mai precisă despre complicata urieșenie a orașului mi-am făcut-o din romanele lui Orhan Pamuk și din volumul său de memorii, în care personajul cel mai important e Istanbulul însuși.
Așa că, știind cîte ceva despre istoria cartierelor imensei urbe și despre boom-ul său imobiliar de pe la mijlocul secolului trecut, am citit fără curiozități de turist refulat romanul lui Elif Shafak, această turcoaică născută în Franța și care trăiește în America. N-am descoperit-o acum pe autoarea Palatului puricilor. Am făcut cunoștință cu ea din alte două cărți care mi-au plăcut, dar nu m-au transformat într-un fan al ei, cum mi s-a întîmplat cu Pamuk.
Foarte bună meseriașă, Elif Shafak e dotată din plin cu sensibilitatea specială a turcilor umblați prin lume, care-și privesc compatrioții cu un amestec de nostalgie și detașare critică. La fel ca Pamuk, dar pe cu totul alte căi, Shafak încearcă să-i priceapă pe turcii de azi, căutîndu-le rădăcinile din dispăruta lume otomană, cosmopolită și mai tolerantă decît Turcia reformată de Atatürk, cel care a mutat capitala de la Istanbul la Ankara și care a laicizat statul cu o intolerență naționalistă ce a lăsat răni încă nevindecate.
Romanciera nu duce dorul iașmak-ului sub care turcoaicele trebuiau să-și ascundă chipul, mai ales că de cînd Erdogan a venit la putere, femeile se întorc la vălul credinței, de voie, de nevoie, unele pentru a-și proteja carierele în slujba statului, altele din cauza presiunii religioase a celor care, în frunte cu Erdogan, sînt convinși că femeile sînt cetățeni de categoria a doua, care trebuie să-și accepte condiția de protejate ale bărbaților. Nu astea sînt rădăcinile otomane pe care le caută Elif Shafak, ci toleranța de pe vremea cînd la Istanbul străinii erau bineveniți, iar laicizarea Turciei avea loc oricum, dar pe calea evoluției, nu a revoluției.
În Palatul puricilor, cu apartamentele sale de închiriat, dintr-un cartier pe vremuri de lux, își duc traiul de pe o zi pe alta turci și venetici din toată lumea, care se luptă cu gîndacii sărăciei și cu propria lor inadaptare la o lume haotică în care e tot mai greu să pricepi ce ți se întîmplă, dacă nu faci parte dintre cei de sus, deși nici aceștia din urmă nu sînt prea lămuriți pe ce lume trăiesc.
Pentru a întări această senzație de atomizare socială, Shafak vîră în burta romanului o sumedenie de povești ale chiriașilor palatului, de un cehovianism în care se simte și umorul păgubos al schițelor lui Aziz Nesin, într-o atmosferă care amintește de Azilul de noapte. Căci chiar dacă au ajuns în decăzutul Palat al puricilor, personajele lui Elif Shafak își găsesc un refugiu în amintirile lor, cu ajutorul cărora continuă să spere în ceva sau cel puțin se consolează pentru ceea ce li se întîmplă.
Finalul romanului nu m-a convins, pentru că, după ce orchestrează o polifonie cuceritoare, de mare frescă socială, Shafak se întoarce la vocea unui singur personaj, revoltatul politic, deși măreția, ca să zic așa, a Palatului puricilor constă în capacitatea chiriașilor de a supraviețui și de a muri apărîndu-și demnitatea, fără să iasă în stradă și fără să aibă încredere în politicieni, fie ei și revoluționari.
Elif Shafak, Palatul puricilor, traducere de Ada Tănasă, Ed. Polirom, 2014.
