Skoda lui Ulici

Cîtă vreme Laurențiu Ulici a avut Skoda aceea 120 cu care călătorea prin țară, mergeam împreună cu el la întîlniri cu cititorii. Skodele alea, cu motorul în spate, erau de o urîțenie remarcabilă, încît nu le fura nimeni. Mașina lui Laurențiu nu trecea de 145 la oră, oricît o chinuia el, în schimb rezista la torturile lui, mai ceva ca sfinții mucenici. O simpatizam pentru lenevia cu care pornea din loc și pentru că, la curbele pe care criticul le lua în viteză, urma panglica șoselei, în timp ce cauciucurile ei schelălăiau contrariate. Skoda lui Ulici ar merita să intre în istoria literaturii pentru fidelitatea cu care și-a servit stăpînul peste o jumătate de milion de kilometri, reușind să-l ducă nevătămat pretutindeni, deși Laurențiu părea să caute cu lumînarea accidentele. Lulu nu era vreun complexat din categoria teroriștilor șoselei, în schimb era convins că șofează fără greș, ceea ce pentru un om cu imaginație, ca el, nu era o notă prea bună. La cîțiva ani după Revoluție, Laurențiu și-a cumpărat altă mașină, un Renault, care putea prinde 200 pe oră. Cînd m-a invitat la o întîlnire cu cititorii, la bordul noii sale mașini, l-am refuzat spunîndu-i că preferam bătrîna lui Skoda. Nu mult după aceea, Ulici a avut un accident din care a scăpat nevătămat, chiar dacă mașina lui s-a întors cu roțile în sus, ca un iepure travestit în broască țestoasă. Ironia nasoală a sorții a făcut ca Laurențiu să-și piardă viața într-o casă, la Brașov, ucis de o instalație de gaze defectă, deși destinul lui ar fi fost să-și găsească sfîrșitul la volanul mașinii sale.