Dinu Săraru contra Mihai Eminescu

Pe vremea cînd era redactor la TVR, poeta Ileana Mălăncioiu primea OK-ul pentru emisiuni de la Dinu Săraru, care răspundea de cultură. Poeta îi dădea la aprobare scenariul emisiunilor ei despre poeți și poezie. Cînd ajungea la versurile din scenariu, Săraru trecea repede peste ele, cu un aer de cunoscător, deși de cele mai multe ori habar n-avea cui aparțineau. Într-o zi, vine Săraru ofuscat la ea. Cine-i dăduse aprobare pentru emisiunea aia în care dăduse pe post o poezie cu biserici, cruci și cimitire? Ileana Mălăncioiu, calmă, îi răspunde că poezia nemulțumirii lui era „Melancolie” de Mihai Eminescu și scoate din sertar dactilograma emisiunii, pe care trona semnătura lui Săraru însuși. Cum de față mai erau și alții, care au început să zîmbească, chit că știau cît de răzbunător putea fi micul Cerber al culturii din TVR, Săraru zice: „Și ce dacă-i Eminescu? Nu mai erau poezii de-ale lui decît «Melancolia» asta?” și iese din birou, cătrănit. Grija lui era cum să-i spună acum celui care-i telefonase de sus, ca să-i scoată pe ochi lipsa de vigilență, că poezia cu biserici și cimitire era de Eminescu, nu de vreun reacționar pus la index. Cum-necum, Săraru s-a scos din încurcătura cu cel de sus. Între timp, însă, povestea cu poezia crucilor se aflase în toată televiziunea. Ca să-și recapete autoritatea, Săraru nu s-a lăsat pînă n-a văzut-o dată afară pe Ileana Mălăncioiu. Și ca să fie clar că el nu greșește, i-a mătrășit și pe toți martorii la discuția lui cu tînăra poetă despre „Melancolia” lui Eminescu.