Mai totdeauna, la petrecerile de sărbători se găsește cîte un posomorîci înțelept, care, în loc să se bucure de clipa cea repede, îți spune că în această sărbătoare se ascunde viitorul a ceva nasol. Unul dintre experții acestei atitudini e Andersen, danezul cu figură de bolnav de stomac. Basmele și poveștile lui ar trebui împărțite în două categorii. Una pentru copii, iar cealaltă pentru adulții care își detestă copilăria.
Vreo cîteva dintre poveștile lui m-au făcut să plîng în copilărie, chiar de un Crăciun. În timp ce părinții mei și invitații lor se dedulceau la masă, la sarmale, piftie și alte alea, eu mă bucuram de cartea lui Andersen. Ca un cititor cu oarecare experiență exersată pe cărțile luate cu împrumut de la bibliotecile publice din cartier, în loc să iau volumul la citit în ordinea sa, am început cu poveștile lui de Crăciun.
Lasă că erau triste; aveau cîrlig la plîns, mai ceva decît veștile proaste pe care le primeam din cînd în cînd în familie. Așa că, în timp ce adulții se bucurau de viață, la masă, eu plîngeam de mila personajelor lui Andersen.
Am început cu Fetița cu chibrituri, apoi am trecut la povestea omului de zăpadă care avea un vătrai în trup și la aceea a orgoliosului brad de Crăciun care a ajuns lemn de foc.
O să-mi replicați, poate, că domnii copii trebuie să se învețe de timpuriu cu suferința. Nu cred. Au tot timpul din lume după aceea. Nu știu dacă, în copilăria lui Andersen, alți copii rîdeau de el sau îl luau la bătaie, de-l făceau să plîngă. Dar smochinit trebuie să fie sufletul unui scriitor adult care-și pune mintea cu sensibilitatea copiilor, vrînd să-i facă să plîngă.
