Femeile de serviciu conduc lumea

Blocul meu, o capodoperă ceaușistă din perioada timpurie, e atît de bine construit încît nu există două trepte identice și dacă cineva de la etajul 9 scapă un bold pe jos, vecinilor de la parter le sare ciorba din farfurie. Atracția cea mai mare însă e podeaua de pe casa scării, cel mai probabil mărturia faptului că cineva a fost omorît acolo și incorporat în proiect. Tocmai de-aia, împreună cu restul vecinilor cu stomac sensibil, la un moment dat am pus mochetă. A fost bine. Mocheta chiar reușește să ridice aspectul unui bloc. Veneau oameni pe la noi și ziceau: “Vai, dar ce bloc distins aveți, nu-i dau un an peste 1965”. Nici nu mai aveam nevoie de anvelopare, ne simțeam niște oameni suficient de gospodari. Asta pînă cînd, într-o zi, mocheta a dispărut misterios. “Doamnă administrator, aveam și noi o mochetă, ce s-a întîmplat cu ea?” “Aaaa, a trebuit s-o aruncăm.” “De ce?” “Păi, se strîngea foarte mult praf sub ea.” “Așa, și?” “Păi, femeia de serviciu trebuia s-o ridice tot timpul.” “Așa, și?” “Și ea e sensibilă, are alergie la praf. Da’ nu-i nimic, c-arată mult mai bine fără.” Așadar s-a ajuns și la asta, femei de serviciu cu alergii la praf. Oare ce urmează? Chirurgi care se tem de sînge? Salvamari cu frică de apă? Nu de alta, dar dacă-i așa, poate e timpul să ne găsim fiecare cîte o problemă medicală – de exemplu, alergie la muncă.