Duelul

Cînd se încingeau polemicile la Cenaclul de Luni, protagoniștii mai ajungeau de se provocau la duel. Termenul consacrat era „Pentru asta trebuie să curgă sînge!”, urmat de invitația: „Ne vedem afară!”. Duelul consta în cel mai rău caz într-un schimb politicos de pumni, dar cel mai adesea părțile se împăcau pe teren, cu ajutorul martorilor. Într-o seară, însă, Traian T. Coșovei și un poet care era la a doua participare la cenaclu schimbă ei vorbe tot mai urzicătoare, după ce ia cuvîntul fiecare dintre ei către ceilalți. Nou-venitul îl tot rîcîia în șoaptă la talent pe Traian, care-i răspundea, tot în șoaptă, peste umăr, pînă cînd au ajuns, discret, la invitația fatală. Tot discret au ieșit să-și rezolve fizic polemica. Vreo trei dintre poetele din jurul lor s-au grăbit după ei, să nu se încaiere, dar fără să tulbure desfășurarea discuțiilor. Cînd s-a terminat ședința, află și ceilalți că dom’ Traian și tipul ăla nou au ieșit pe teren. Înghesuială mare la ieșire, să nu se fi întîmplat vreo dandana și să aibă ce scrie Săptămîna lui Barbu. Afară, nimeni! „Să vezi că i-a luat Miliția!” Îl strigă, totuși, cîțiva pe autorul Ninsorii electrice, cu gîndul că s-o bumbăci în parc cu preopinentul. Nimic, slavă Domnului! Dar cum subiectul trebuia dezbătut, un grup de cenacliști se îndreaptă hotărît către grădina cu prețuri mici de la capătul Căii Plevnei. Intră ei și, căutînd din ochi o masă liberă, îi văd pe Traian, pe adversarul lui și pe cele trei fete. Erau la a doua sticlă de vin roșu. Căci dacă trebuia să curgă sînge, fetele sugeraseră că mai potrivit era ca în duelul celor doi poeți să picure sîngele inspirator al Mielului, chiar dacă era toamnă și sîngele din sticle era un cabernet bulgăresc care nu produsese mari poeți.