Mă simt tot mai singură la Cotroceni. Să dai cu tunu’ și n-ai cu cine schimba o vorbă. Altădată, și pe vremea lui Iliescu, și-a lui Constantinescu, și-a lui Băsescu, aici era o veselie. Nea Nelu, cînd era în formă (și era cam tot timpul), mă chema la el în cabinet, îmi spunea bancuri cu Stalin sau jucam darts, aruncînd cu săgețile într-un cerc pe care era suprapusă perfect o poză cu Sorin Roșca Stănescu. Milică Constantinescu scotea dintr-un dulap o colecție de roci, pe care le mîngîia cum mîngîi o pisică și-mi arăta: „Uite, Nutzi, asta e Mirela. E din cretacic, săraca… Tu-ți dai seama de cînd trăiește?”. Sau Băse: avea un întreg sertar cu o colecție de dopuri și pe fiecare dop era lipită o mică etichetă cu data și locul unde a fost deșurubat: „Anvers, 23-08-1979”, „Amsterdam, 26-01-1981” etc.
Pe cînd acum? Pe fiecare clanță de la uși atîrnă un cartonaș din ăla ca la hoteluri, cu „No disturb”. Consilierii lui Iohannis nu vorbesc, ci mormăie și la telefoanele mobile, că de-abia mai înțelegi, cînd treci pe lîngă ei pe coridoare, cîte-un „Jawohl!”. Femeilor de la TESA li s-au cumpărat mături, cîrpe și mopuri silențioase, habar n-ai cînd fac curățenie. Nu se-aude, vorba aia, nici musca, fiindcă se dă zilnic cu Aroxol, lăcrimăm cu toții. S-au antifonat pereții și noi, consilierele, nu mai avem voie cu tocuri, iar la intrare ni se dau pîslari, ca la marile muzee. Un observator de-afară, dacă s-ar uita la noi cum mergem, ar crede că Palatul Cotroceni e un patinoar.
Asta nu e viață, cred c-o să mă pensionez. Dar cui să-i dau cererea, că la serviciul „Resurse umane” a fost angajată o doamnă în vîrstă, surdo-mută?
(va urma)
