Într-o zi, a sunat cineva la ușă. Era un domn încărcat cu covoare, care vindea, ați ghicit, covoare. Avea vreo câteva rulate, pe care le căra prin bloc de la un etaj la altul. Ieșea mai prost doar dacă era un vânzător ambulant de frigidere și mergea cu frigiderul din ușă-n ușă. Plus că nimeni nu părea interesat de covoarele lui. Nu cred că stă cineva în mijlocul zilei cu podeaua goală, așteptând să apară un tip cu un braț plin de covoare. Covorul nu-i o chestie pe care ți-o cumperi așa, dintr-un moft, ca să te duci luni cu el la muncă și să zică toți colegii de birou că vine bine pe tine. De unde am dedus o chestie oarecum tulburătoare. Ai nevoie cu disperare de un covor doar dacă ai un cadavru în casă și vrei să-l scoți din bloc rulat în ceva fără să-și dea seama vecinii. N-am cumpărat nimic de la negustorul ambulant, ca să nu dau de bănuit.






