De cînd cardinalul argentinian Jorge Mario Bergoglio și-a luat ca papă numele de Francisc, pe urmele sfîntului din Assisi, cel care a predicat și animalelor, au reînceput să circule prin lume poveștile despre Sărăcuțul lui Dumnezeu, cum i se mai spunea Sfîntului Francisc. Mai ales că Jorge Bergoglio e primul episcop al Romei care și-a ales acest nume, dîndu-le de gîndit cunoscătorilor asupra intențiilor sale de viitor.
Poate că viitorul papă o fi citit romanul lui Kazantzakis despre viața sfîntului – grecul nu se numără printre preferințele literare mărturisite ale sfîntului părinte, admirator al lui Dostoievski și Borges.Oricum, Sărăcuțul lui Dumnezeu* care n-a avut, la vremea sa, același succes ca romanele lui Kazantzakis despre Iisus, ca să nu mai zic de Viața și peripețiile lui Alexis Zorbas, se bucură acum de o teribilă notorietate, care n-are aproape nici o legătură cu valoarea cărții, ci cu o curiozitate cît se poate de lumească față de sfîntul ei protagonist.
Patronul ecologiștilor, cum i se mai spune Sfîntului Francisc din Assisi, predica sărăcia sărăciilor în primele decenii ale secolului 13, doar că spre deosebire de catari, nu s-a luat la ceartă cu papa și nu credea în violență, pentru a curăța lumea de păcate. Sărăcuțul a fost declarat sfînt de Papa Grigore al IX-lea, în 1228, la numai doi ani după ce Francisc murise. În 1939 Papa Pius al XII-lea l-a ridicat la rangul de patron al Italiei. Omul care nu-și dorise gloria lumească și care a cerut să fie ingropat gol, cum se născuse, s-a văzut, dintr-o lume mai bună, încărcat de onoruri pămîntești pe care nu le mai putea refuza.
Așa că atunci cînd Kazantzakis s-a apucat să-i scrie viața romanțată, autorul lui Zorba Grecul n-a făcut altceva decît să le dea peste nas celor care voiau să-și spele păcatele, întrebuințîndu-l pe Sfînt ca detergent.
Deși cu romanele sale despre Iisus, grecul, om de stînga, a fost probozit atît de Biserica Ortodoxă, cît și de cea Catolică, pentru ireverența lui provocatoare, acest scriitor mai degrabă ateu decît credincios, discipol al franțuzului Bergson și al neamțului Nietzsche, credea în sfințenia omului și în puterea lui de a săvîrși minuni lumești. Chiar dacă aceste minuni deveneau subiect de controverse, iar autorul lor putea fi bătut cu pietre de cei cărora le predica sau trimis pe tușă de cei sătui să-l urmeze. Nu știu dacă lui Kazantzakis i-a trecut prin cap să se creadă, ca romancier, un supraom, pe urmele lui Nietzsche, după ce s-a văzut atacat și de ortodocși și de catolici din cauza romanului său, Hristos, răstignit a doua oară, cu care a provocat un uriaș scandal, fiindcă și-a permis să se bage în treburile Bisericii interpretînd așa cum i-a trecut prin cap viața și rostul lui Iisus. Dar în Sărăcuțul lui Dumnezeu, orgoliosul grec vîră toate nemulțumirile lui de autor primit mai întîi chiorîș, apoi cu ostilitate la el acasă. Așa că nu numai că pătrunde în pielea personajului său, dar de la un punct încolo începe să-l folosească drept portavoce, pentru a-și scoate pîrleala față de toți cei care l-au atacat. Încît smeritul Francisc, în afară de faptul că își canonește trupul și îmblînzește cu predicile sale și sălbăticiunile și oamenii, se ia la harță cu papa, îi face de doi bani pe franciscanii care l-au trădat și nu-l iartă nici pe episcopul mai mare și peste Assisi, cu pildele sale. De aici și impresia că Sărăcuțul vorbește pe două voci, ca și cum ar fi cînd el, umilul, cînd neînduplecatul Kazantzakis. Așa că dacă Papa Francisc a citit viața romațată a Sfîntului din Assisi, are motive să nu pomenească despre această lectură.
*Nikos Kazantzakis, Sărăcuțul lui Dumnezeu, trad. Ion Diaconescu, Ed. Humanitas, 2016
