„Un roman, dragă?“, a graseiat a întrebare Conu’ Alecu atunci cînd i-am pus pe birou dosarul. Eram la Editura Cartea Românească, era pe la mijlocul toamnei anului 1972 şi eu am zis: „Un roman, domnule Paleologu, aşa cum ne-am înţeles“. „Bravo, dragă, romanele sînt necesare“, a zis el şi a privit visător spre peretele din spatele meu. „O să-l citesc, vino peste vreo lună, să vedem cum stăm“, a mai zis şi pe urmă a continuat: „Dar îţi spun de-acum, nu stăm deloc grozav. Chiar deloc! Sigur, contează ce-ai scris dumneata în roman, o să vedem“. Peste vreo lună l-am căutat să aflu cum stăm cu „o să vedem“.
Nu citise romanul: „Dragă domnule Agopian, dumneata eşti tînăr, poţi să mai aştepţi“, a zis. „O să aştept, dar aş vrea să ştiu cît“, am zis eu. „Îţi înţeleg nerăbdarea, dar planul editorial pe anul viitor e deja făcut, o să vedem la anu’“. La anu’, prin vară, l-am căutat din nou. M-a scos din biroul pe care îl împărţea cu Geta Dimisianu şi cu Mircea Ciobanu ca să-mi zică acelaşi lucru, că vremurile nu sînt coapte încă. „Uite, a zis el, ca să fie mai convingător, mă chinui de aproape doi ani să public un roman extraordinar, scris de un fost activist de partid. Nici p-ăsta nu-l pot publica. Şi are un titlu extraordinar: Ana, stăpîna măgarului. Ce părere ai?“ I-am zis că n-am nici o părere. Nu i-am mai zis că îmi pare rău că i-am dat romanul pe mînă. Din ’73 pînă în ’76 l-am vizitat o dată pe an, ca să nu mi se pară că am aruncat romanul direct la gunoi. Îmi punea aceeaşi placă, vremurile nu s-au copt încă. Într-un an l-am întrebat ce s-a întîmplat cu Ana, stăpîna măgarului. „Nimic, dragă domnule Agopian, închipuie-ţi! Nu pot să-l public, deşi autorul, Tudor Manta, e un om simplu, de-al lor, şi nici aşa nu merge. Sînt exasperat. O să mă pensionez, altă soluţie n-am.“
Va urma
