Ceahlăul literaturii române, cum i-a zis Bogza, se ducea la vînătoare şi la pescuit, nu şi la femei. S-a însurat de tînăr şi a avut nouă copii cu prima lui nevastă. Avea grijă de numeroasa lui familie, iar dacă o mai fi călcat şi strîmb în tinereţe a ştiut să nu lase urme. Cînd a rămas văduv, pe la 60 de ani, stă el singur cît stă, cam un an, apoi începe să ofteze pe la prieteni. Ofta şi tăcea! Prietenii credeau că oftaturile i se trăgeau conului Mihai de la amintirea răposatei.
Era, dar mai mult nu era aşa. Sadoveanu se îndrăgostise de o domnişoară cu 40 de ani mai tînără decît el. Şi povesteşte sfios ce i s-a întîmplat. Mai scrie el şi nişte poezii pentru domnişoara de care se amorezase. I le arată lui E. Lovinescu. Criticul zice că-s proaste. Ceahlăul îşi oficializează totuşi relaţia cu tînăra, cu care va sta pînă la moarte. Cînd era pe sfîrşite maestrul, îl vizitează cu flori Gheorghiu-Dej. Sadoveanu în pat, mut. Doamna lui ia de pe perete puşca de vînătoare să i-o dăruiască lui Dej, ca din partea muribundului. Sadoveanu, se spune, îşi recapătă brusc graiul: „Nu dau puuca! Nu puuca!!“.
