Dacă-l vedeai pe stradă, ai fi zis că e vreun călugăr izgonit de la mănăstire sau un haiduc eliberat pentru bună purtare. Bărbosul Florin Pucă era un desenator genial, iar dacă-ți făcea hatîrul de a-ți ilustra o carte, îți punea Dumnezeu mîna în cap. Scria și el poezie, pe ce nimerea. Cînd n-avea pe ce să scrie compunea în cap și le recita prietenilor poemul, dacă nu-l uita din motive bahice. Căci Pucă avea în gît o pîlnie neiertătoare care nu răbda să rămînă multă vreme uscată.
Cu figura lui de o expresivitate de neuitat, a fost distribuit și în filme, încît după serialul Toate pînzele sus!, unde a avut un rolișor, și-l arătau copiii pe stradă, ceea ce nu-i displăcea. În pieptul lui păros bătea o inimă de copil bîntuit de coșmaruri și vizitat, uneori, de îngeri. Pucă își desena visele în tuș, la început cu grație senină, apoi cu spaime kafkiene și în cele din urmă cu o sceptică resemnare.
Cînd primea cîte un rol în filme, oricît ar fi fost de neînsemnat personajul pe care-l juca, Pucă, om trecut prin viață, știa să scoată din el chiar mai mult decît îi cerea regizorul. Așa că, chiar dacă nu se tocmea la bani – nu știa s-o facă! –, din cînd în cînd mormăia că lungimea nu e totul, mai contează și cum te descurci la locul faptei. Pucă nu desena falusuri, ca inseparabilul său amic și confrate, Teodor Pâcă, dar știa să întoarcă din vorbe chestia asta, totdeauna sugestiv și niciodată vulgar. Vorbele lui s-au pierdut ca zborul păsărilor și, dacă n-ar fi fost prietenul său Modest Morariu, cine știe ce soartă ar fi avut și desenele pe care Pucă le risipea, în zborul lui de înger alcoolic, peste lume.
