Mi-am schimat caloriferele. Probabil din cauza modei. Pur și simplu, ideea să țin în casă niște țevi pline cel puțin pe jumătate cu mîl în care trăiesc anii ’80, jumătate din cultura Cucuteni și minimum două-trei schelete de dinozaur nu mi se mai părea foarte interesantă. Bine, era și aspectul cu „iarna se încălzesc dacă ai pornit caloriferul electric”, dar asta era doar un detaliu.
În fine, am scăpat de ele. Sau așa am crezut eu. În mod suspect, nici un vecin nu s-a gîndit să le fure din fața ușii, așa cum mă așteptam cînd am pus anunțul cu „De vînzare. 10 lei/element”.
M-am gîndit să apelez la cetățenii minoritari care se plimbă în fiecare dimineață prin cartier în căruța trasă de cal, pentru că nu trebuie să uităm că trăim într-o capitală europeană. Și avem post de Poliție peste drum. Peste drumul pe care trec oamenii cu căruța.
În final, mi-am luat inima-n dinți și am apelat la niște firme care colectează fier vechi. Prima a strîmbat din nas. A doua a mormăit: „Mda, cam puțin”. A treia m-a întrebat insistent: „Sigur nu mai aveți ceva?”. Pînă nu le-am promis o familie de Terminatori și două hale industriale pe care le țin în beci nu i-am pornit.
