Nu mă omor după romanele autobiografice ai căror autori încearcă să-și ducă de nas cititorii, dîndu-le pînă la un punct drept ficțiuni. Unora tehnica asta li se pare un merit, ca vechile întorsături de situație din romanele-foileton franțuzești. Dacă vreo fată săracă, pescuită miraculos dintr-un mediu infam, se dovedește fiica unui conte simpatic și cu apucături de plebeu, ca în Misterele Parisului, asta li se părea o lovitură de maestru cititorilor secolului al XIX-lea. Rolul fetei sărace e luat în postmodernism de misterul autorului adevărat al textului, despre care afli de-abia către sfîrșitul romanului că e vreunul dintre personaje, de obicei cel la care te-ai aștepta mai puțin. Soiul ăsta de detectivism, „Ghiciți cine e autorul”, mi se pare din ce în ce mai plictisitor. S-a transformat în manierism și cel mai adesea trădează un impas al autorului însuși înainte de a-și duce cartea la capăt.
În romanul Christinei Angot, nominalizat la Premiul Goncourt, lucrurile ar fi mai simple. Autoarea de pe copertă e aceeași cu personajul care povestește. Chestia asta o aflăm în ultima treime a romanului și culmea e că, în loc să dea un plus de autenticitate paginilor anterioare, această dezvăluire nu face decît să le mineze. Ți se pare că autoarea te-a trișat pînă atunci. Sau că, mai rău, neștiind să-și relanseze povestea înainte de final, o dă pe maxima autenticitate și-ți spune că ea e personajul care povestește. Ea a pățit tot ce ți-a zis personajul ei pînă atunci. Poate că așa stau lucrurile, dar în acest caz autoarea m-a mințit prin omisiune în narațiunea ei, dezvăluindu-mi de-abia în final ceea ce ar fi trebuit să-mi spună pînă atunci. Astea sînt chestii elementare ale prozei pe care ar trebui să le respecte chiar și cei mai chisnovați dintre postmoderniști.
N-am nimic împotriva faptului că autoarea recunoaște cu mare întîrziere în roman că tatăl ei a abuzat sexual de ea, dar cu o condiție. Să mă facă să înțeleg de ce a tăcut și în narațiunea amănunțită de pînă atunci a fetei din carte. Christine Angot zice undeva: „Noi, scriitorii, spunem (adevărul) tot”. Foarte frumos, dar și adevărul are, în romane, reguli ale verosimilității care nu țin doar de faptul că autoarea recunoaște că tatăl ei ar fi sodomizat-o cînd era adolescentă. Or personajul ei, fata care povestește tot, ai zice, în relatarea ei tîrzie despre copilăria și adolescența sa, tocmai despre asta tace. Și tace prost. Nu îmi dă nici cel mai mic semn că între ea și tatăl ei are loc ceva în neregulă, deși pînă atunci mi-a spus amănunțit tot ce i s-a întîmplat. Inclusiv că a ajuns să-și deteste mama fiindcă nu se ridică la înălțimea intelectuală a tatălui. Personajul de pînă atunci devine brusc și definitiv necreditabil, în pofida faptului că autoarea însăși întervine deschis, pentru a spune adevărul, și recunoaște că ea însăși e cea violată de porcul de taică-su. Așa ceva devine subiect de știre, în funcție de notorietatea autoarei, dar nu salvează romanul, care mi se pare destul de subțirel, nu numai ca dimensiuni. Iar finalul, cu lungul dialog moralizator și dezvăluitor dintre mamă și fiică, o fi poate pe placul cititorului care se lasă prins în capcana stîngaci întinsă de autoare. Sau al comentatorilor care aplaudă curajul din confesiunile femeilor abuzate, ceea ce, altminteri, aplaud și eu. Dar cititorul din mine se simte abuzat de autorul care vrea să-mi folosească indignarea fiindcă altfel nu e în stare să-și rezolve romanul.
Christine Angot, O iubire imposibilă, traducere de Mădălin Roșioru, Editura Polirom, 2016.
