După cărțile pe care le-a scris despre vedetele intelectualității interbelice, Marta Petreu a ajuns la momentul reglajelor fine. Face asta într-un volum condensat, în care urmărește încotro au apucat-o tinerii intelectuali care au început să se afirme în anii ’30. Cred că ideile generale și precizările de tot felul din acest eseu i-au venit Martei Petreu în timp ce scria la bucată despre Eliade, Cioran și Ionescu, despre Mihail Sebastian și despre mentorul său și al altor tineri ai vremii, Nae Ionescu.
Cititorul care nu știe ce-i cu intelectualii interbelici, în ce ape s-au scăăldat și nici ce-a mai scris Marta Petreu pînă acum, are avantajul, dacă începe cu acest volum, că-și poate face o idee de ansamblu despre toate astea, înainte de a trece la studiile ei de caz și la cărțile altora despre acele vremi. Cum ar fi zis Z. Ornea, marele istoric literar al anilor ’30, acest eseu era „mult trebuincios”, atît pentru capacitatea de sinteză a autoarei, cît și pentru lumina aparte pe care o aruncă asupra acestei perioade cunoscătoarea de filosofie care e Marta Petreu.
În timp ce alții își cam pierd șirul cînd e vorba să evalueze ideile vremii sau o fac cu un partizanat deformator – lista e lungă, așa că nu mai dau nume –, Marta Petreu, care are și ea simpatiile ei personale, le lasă la ușa cărților sale. Ca admirator al lui Mihail Sebastian, mi s-a părut că, în volumul ei Ucenicul diavolului, Petreu a fost nedreaptă cu acest om nefericit. Am și scris asta, aici, cu gîndul la Sebastian cel abandonat de mulți prieteni în timpul războiului, dar care se văzuse renegat si de apropiați înainte de intrarea României în război. Doar că, în timp ce eu îl simpatizam și îl simpatizez pe scriitorul părăsit aproape de toți la restriște, mai închizînd ochii față de „năismul” extremist al tinereții sale, Marta Petreu i-a ținut deschiși pe ai ei.
La fel cum i-a ținut deschiși și cînd a fost vorba de Eliade și de Cioran ca susținători ai extremiștilor legionari, dar și de Eugen Ionescu, cel democrat în scrieri și în atitudine, dar trimis în Franța ca funcționar al Guvernului Antonescu. Marta Petreu are o tirizie atît de fină în evaluările ei, încît uneori ai zice că ea însăși se transformă în avocata celor pe care tot ea îi dă de gol ca extremiști. Ea încearcă să înțeleagă, de pildă, ce-a fost în capul lui Eliade cînd a trecut de partea legionarilor și mai cu seamă de ce Eliade, spre deosebire de Cioran, nu i-a dezavuat niciodată pe legionari. Explicația ei s-ar putea să fie adevărată, anume că Eliade era convins sau reușise să se convingă de ideea, care-i aparținea, că intelectualul e înaintea vremurilor sale. El emite la un moment dat anumite teorii, pe care le preiau ulterior politicienii, după care emite alte teorii, tot în avans, încît Marta Petreu îl bănuiește pe Eliade că ar fi avut personalitate multiplă.
Fie că era de stînga extremistă sau de dreapta extremistă, intelectualul s-a apărat că nu e vinovat nici de Holocaust, nici de Gulag, care sînt treburile politicienilor. Totuși, ale cui erau ideile și teoriile pe care le-au preluat politicienii înainte și după ce au ajuns la putere?
Marta Petreu încearcă aici să elucideze mecanismele de dezvinovățire ale intelectualilor de stînga și de dreapta. Cu un admirabil bun-simț, ea își pune întrebarea, în finalul cărții sale, de ce intelectualii și nu numai ei nu și-au cerut scuze pentru ceea ce s-a întîmplat în numele ideilor lor, care s-au dovedit toxice, sau în numele complicității lor interesate cu politicienii. Întrebarea e valabilă și azi.
Marta Petreu, Generația ’27 între Holocaust și Gulag. Mircea Eliade și Klaus Mann despre generația tînără, Editura Polirom, 2016.
