VIRGIL TĂNASE: „«Libertatea» de azi e cea a mieilor care-și aleg măcelarul”

Celebrul romancier, dramaturg, regizor și eseist Virgil Tănase ar fi fost asasinat împreună cu Paul Goma în Franța, din ordinul lui N. Ceaușescu, pentru a li se închide gura, dacă Matei Haiducu, securistul însărcinat cu această misiune, n-ar fi defectat, predîndu-se serviciilor secrete franceze. A urmat un imens scandal internațional despre care se mai vorbește și azi.

Cristian Teodorescu: Domnule Virgil Tănase, Ceaușescu a dat ordin să fiți asasinat după ce ați ajuns în Franța. Ce avea cu dumneavoastră ?

Virgil Tănase: La radio sau la televiziune, cînd nici n-ai apucat să deschizi gura că ți-a și trecut rîndul, spun că e recompensa, flatantă, pentru un pamflet, altminteri mediocru, pe care l-am publicat în februarie 1982 în revista Actuel. De fapt, nu cred că un șef de stat de-o neîndoielnică anvergură (e o constatare tehnică, nu valorică) își poate lua asemenea riscuri ca să elimine pe cineva fără nici o greutate politică, ale cărui rînduri ar fi trebuit, în condiții normale, să treacă neobservate. Cred că “motorul” acestei decizii e mai înlăuntrul orologiului căruia noi nu-i vedem, pe cadran, decît acele. Într-un fel, lucrurile s-au petrecut ca atunci cînd, în momentul publicării lui în Franța, primul meu roman a nedumerit lumea de-acolo. Negăsind nici cea mai vagă aluzie politică, cronicarii nu pricepeau de ce fusese interzis în România. Cenzorii simțiseră probabil din instinct, ca animalele înainte de cutremur, că literatura curentului “oniric”, care pornește de acolo unde ne confruntăm cu neștiutul lumii, este în sine o contestație a întregului edificiu ideologic întemeiat pe optimismul iluminist. Drumul pe care eram mînați nu mai era un adevăr științific, ci o părere. Itinerarul nostru spre un viitor de aur înceta să fie un fel de indiscutabilă și fatală lege a gravitației istorice (ca, astăzi, “legile obiective ale pieței”, același materialism dialectic care și-a pus șpilhozen în loc de salopetă). Tot astfel, pentru acest tip de gîndire, omul nu este decît un nod de interese materiale. Ori faptul că nu unul (eu), ci doi (Paul Goma trebuia ucis cu aceeași ocazie) sau mai exact trei (lui Dumitru Țepeneag i se luase prin decret cetățenia română)! Faptul că trei scriitori (scriitorii sînt cei care, prin cuvînt, se apropie cel mai mult de noima existenței) nu puteau fi nici lămuriți, nici constrînși, nici cumpărați era incompatibil cu concepția “scientisto-tehnologică” despre om, socotit un simplu „agent economic”. Ca să mai poată crede în certitudinile sale, șeful statului era nevoit să considere că acești indivizi aberanți (care au rămas, toți trei, la fel de aberanți și după restaurarea vechiului regim, survenită în 1989) sînt și ei mînați de interese, de alte interese. Reduși astfel la rangul de dușmani, ei trebuiau uciși. Logic.

C.T.: Cînd s-a aflat ce a pus la cale Ceaușescu, a ieșit un uriaș scandal internațional care i-a stricat ploile în Franța conducătorului iubit. Pentru Virgil Tănase ce a urmat?

V.T.: Nimic. Totul ca înainte. Doar că s-a băgat de seamă și în Franța, unde mă stabilisem, că nu pot fi “înregimentat”. Nici măcar printre “disidenți”. Mi-am văzut de copii, de casă, de cărțile mele, încercînd să stau drept într-o lume strîmbă, călăuzindu-mă după lumina care e în noi și care ne spune limpede că o ticăloșie e ceva “ce nu se face”, oricît de numeroase și de iscusite ar fi alibiurile pe care ni le oferă rațiunea (cea care a inventat “strategia” și “tactica”).

C.T.: V-a fost frică de Securitate ?

V.T.: Nu mi-am pus problema. Ceea ce am făcut încă din România (cartea interzisă de care vorbeam mai sus a fost publicată la Paris cînd mai eram în țară și tot atunci am dat, DIN ȚARĂ, un interviu revistei Les Nouvelles littéraires care l-a publicat pe prima pagină cu titlul “Un scriitor cu călușul în gură vorbește”) mi se părea a fi ceea ce trebuia să fac, ce simțeam că trebuie să fac. Și pe urmă, cînd duci viața grea pe care am dus-o (și-o mai duc), cînd atîtea obligații concrete se cer rezolvate zilnic, n-ai timp să-ți fie frică.

C.T.: Publicați, de mulți ani, la cele mai mari edituri din Franța. Ați făcut doctoratul la Paris cu Roland Barthes. Aveți o impresionantă carieră de regizor și una respectabilă și respectată de profesor francez. Cum de ați avut timp pentru toate astea?

V.T.: Întrebarea dumneavoastră s-ar cere moderată. Am făcut de toate pentru toți (nu întotdeauna foarte bine, dar de fiecare dată cît m-am priceput mai bine) pentru că n-am avut încotro. Aș fi preferat să pot sta într-un loc mai puțin mohorît decît Parisul și să nu fac altceva decît să-mi scriu cărțile. Aș fi preferat să mă pot da după vînt ca să “intru în sistem”, cum îmi sugera George Banu, și să pot lucra în marile teatre. Aș fi preferat să nu-mi irosesc într-o mie de fleacuri înzestrarea, cîtă o voi fi avut-o. Numai că nu într-acolo mă ducea simțirea din mine. Am preferat să trăiesc drept ca să nu scriu strîmb. A trebuit să găsesc timp pentru toate, nefăcînd nimic cît ar fi trebuit de bine, mîngîindu-mă cu ideea că pînă și capodoperele sînt o sumă de nedesăvîrșiri.

C.T.: În afară de cetățenia română pe care v-ați păstrat-o, ce-l mai leagă pe gălățeanul Virgil Tănase de România?

V.T.: Întrebarea n-are rost. Sînt, la Paris, românul de la Galați care a învățat să scrie în franceză așa cum alții învață croitoria sau olăritul. Dar nu pot fi decît cel care am fost. Nu m-am simțit niciodată exilat – de unde conflictul cu cei care-și făceau din asta o meserie, fiindcă, pentru ei, așa cum s-a vădit după 1989, țara era un șir de bunuri care nu pot fi delocalizate: moșia, mîna de lucru din fabrica privată și imobilele de raport (în treacăt fie zis, nu e poate numai o întîmplare că, în ceea ce mă privește, n-am reușit nici pînă azi să-mi recuperez casa confiscată ca pedeapsă în 1982 și vîndută abuziv, în ciuda demersurilor mele făcute după lege, de “statul de drept” de după 1989). Nu mi-am pus nici o clipă problema identității mele. Cum nota undeva Camus: “sînt omul copilăriei pe care am avut-o”. Nici nu se poate altfel.

C.T.: Ce prieteni români v-au dezamăgit după ce ați devenit disident?

V.T.: Prietenii niciodată. Ceilalți nu-mi erau prieteni. Pe deasupra, nici n-am fost disident: nu e vina mea dacă, atunci cînd fluieram vesel la mine-n bătătură, s-a construit în jurul meu o biserică și m-am trezit că mi se face semn să tac.

C.T.: Cîți dintre prietenii din țară și de la Paris v-au susținut în lupta cu ceaușismul aflat la putere?

V.T.: Nu eram în luptă cu nimeni. Îmi făceam cinstit meseria de scriitor (care nu se bate cu politicul, asta e treaba sindicatelor). Iar pe drumul ăsta nu poți merge decît singur. Firește, cînd arde casa (țara), te oprești și dai o mînă de ajutor celor care se luptă cu focul. Dar tu îi “susții” pe aceia – buni, răi, nu e treaba ta! – cărora flacăra le ia bordeiul, nu ei pe tine.

C.T.: Cît ceaușism supraviețuiește azi prin părțile noastre?

V.T.: Ce caută “ceaușismul” în toată ciorba asta? S-a schimbat sezonul și animalele au năpîrlit. Lupii își schimbă părul, dar speciile sociale rămîn aceleași înainte și după “revoluție”, înainte și după “restaurație” (pentru că ceea ce se întîmplă acum în țările din Est nu e un pas înainte, ci doi pași înapoi și e ciudat să vezi cum intelectualitatea “progresistă” își dă arama pe față aplaudînd o întoarcere la lumea de dinainte de război, pe care l-a provocat). “Libertatea” de azi e cea a mieilor care-și aleg măcelarul și a patronilor care vor să ne convingă că, dacă avem de lucru într-o fabrică de ciubote, e pentru că ei au inventat umblatul! Ceea ce contează sînt oamenii și firea cu care a fost înzestrat fiecare. De stînga, de dreapta, de sus sau de jos, puțin îmi pasă! Ion Iliescu (despre care spuneam de bine în pamfletul din 1982, așa că vedeți!) rămîne un om cinstit și care-și iubește țara, iar alții, de același rang, au rămas ce-au fost dintotdeauna, care borfaș, care papițoi, care papă-lapte…

C.T.: Vă mai interesează politica de la București?

V.T.: Mai există politică la București? Chiar cu livrea mai de aur, lacheii nu fac politică. Ei deschid ușa și mînă caii – pînă cînd năvălesc peste ei sărmanii, hotărîți să ridice-n ștreang stăpînul și, cum acesta a fugit, cei care vor fi trași în țeapă vor fi iar valeții. E o judecată literară, de dincolo, mult de dincolo de politică.

C.T.: Euro-sceptic sau euro-optimist?

V.T.: Care Europă? Cea politică, inexistentă? Cea economică, a pezevenghiului care ascunde bobul sub paharele pe care le mută ca te jefuiască cu consimțămîntul tău de haplea? Actuala “comunitate europeană” a fiarelor care se-mbracă în zei greci ca să-și ascundă colții trebuie distrusă cît mai urgent ca să evităm un măcel! Adevărata Europă e cu totul altceva. Îngăduiți-mi să citez concluzia unei mai vechi conferințe (las textul în franceză: cei care nu vorbesc decît păsăreasca din “State” oricum n-ar pricepe o iotă, chiar dacă l-aș traduce în româna de melc șchiop a intelectualității bucureștene branșate): « Or justement, si l’Europe n’est pas un plein, mais cette gestion non conflictuelle des identités diverses, alors cette Europe ce n’est plus un lieu mais un rayonnement. Elle n’a pas de frontières, fussent celles-ci labiles, et nous ne pouvons nous rapporter qu’à un point d’irradiation. L’Europe n’est pas un espace, mais une onde. » Vă dați seama ce-nseamnă o ploșniță care vrea să se dea drept o rază gama?

C.T.: Aveți coșmaruri?

V.T.: Numai necazuri, ca toți oamenii cu grija zilei de mîine.