Cînd am citit fascinat Viața și opiniile lui Zacharias Lichter, Matei Călinescu plecase de vreun an din România. Intrase în categoria „rămașilor”. Nu se mai întorsese din Statele Unite, unde ajunsese în 1973 cu o bursă Fulbright. După ce a ajuns profesor la Indiana University din Bloomington, unde a avut un parcurs strălucit, Matei Călinescu i-a sprijinit pe mulți tineri intelectuali români care au făcut cariere universitare în Statele Unite. Printre studenții lui a fost și ambasadorul american la București, Hans Klemm, căruia i-a stîrnit interesul față de România.
Pînă în decembrie 1989, ceea ce se auzea despre Matei Călinescu în țară era că „îi mergea bine în America”, unde se integrase. Cînd a reînceput să publice în România, profesorul n-a avut nevoie de eforturi de adaptare. Continuase să scrie și în românește în timpul exilului și urmărise de la distanță ce se întîmpla aici. De nostalgii îl vindecau lecturile din Scînteia, pe care o găsea la biblioteca universității. În schimb, îi lipseau întîlnirile și discuțiile cu prietenii de la București. Mulți ani după aceea, Matei Călinescu scrie în Jurnalul său că ajunsese să aibă nostalgia nostalgiei țării sale.
Mă așteptam ca una dintre nostalgiile sale să aibă ca obiect romanul lui despre filosoful vagabond Zacharias Lichter, care fusese trecut la index după ce Matei Călinescu se exilase. Romanul a devenit una dintre cărțile cult ale cititorilor tineri, ceea ce îi stîrnește o mirată plăcere. Dar nu mai mult de atît: cîteva decenii, autorul nu îndrăznise să-și recitească romanul, iar în 1992, într-un interviu, recunoștea că încă nu era pregătit s-o facă. Pentru a nu-și zgîndări părerile de rău că renunțase la o carieră de romancier cînd plecase din țară? Prozatorul din el părea să fi renunțat la ideea de a mai scrie romane, deși în Jurnal abundă paginile de proză și din cînd în cînd își mai notează cîte o idee de roman. Mai mult, în inclasificabilul Portret al lui M, scris după moartea fiului său Matthew, la doar 25 de ani, Matei Călinescu nu suportă ideea de a-și duce elegia pe șleaurile convenționale ale romanului. Ce amintiri neplăcute o fi avut scriitorul din partea lui Zacharias Lichter?
În caietele de jurnal apărute acum pentre prima oară, afli un om senin, care a descoperit plăcerea de a călători, chiar dacă nu se simte în largul lui în rolul de turist. La Atena, unde nimerește mai întîi într-un hotel în care camerele se închiriază cu ora, Matei Călinescu se fotografiază pe strada București. Grecia contemporană i se pare că seamănă în multe privințe, puține măgulitoare, cu România. Cînd ajunge în țară, la Cluj, pe vremea lui Funar, îl irită provincialismul agresiv în care se scufundă orașul și xenofobia legionaroidă a unora dintre intelectualii locali. Nici la București nu se simte grozav, dar întîlnirile cu cîțiva prieteni de tinerețe îi dau senzația că ar fi reluat conversații întrerupte în urmă cu treizeci de ani. Despre alții însă află că au avut relații strînse cu Securitatea, ceea ce-l dezgustă și-i amintește că unul dintre motivele pentru care nu s-a mai întors în România au fost insistențele securiștilor de a-l recruta ca informator. Așa că speranțele lui de a regăsi, ca Ulise, Ithaca de care s-a despărțit cu treizeci de ani în urmă se veștejesc rapid aici. Scrie, deci, în jurnal că nu se simte nicăieri acasă. Asta să fie libertatea? – se întreabă Matei Călinescu. Cum nu-i vine pe loc un răspuns, își propune să se mai gîndească, în finalul acestor pagini încîntătoare scrise de un om care știe ce e toleranța și care nu simte nevoia să ridice vocea pentru a se face ascultat.
Matei Călinescu. Spre România (2000-2002). Jurnal inedit, Editura Humanitas, 2016.
Se văd, fără periscop, binoclu, monoclu, microscop, bubele de gramatică… apoi, care e morala?