Profesor de lingvistică la Facultatea de Filologie a Universității București și decan al acestei facultăți, Emil Ionescu e autor de manuale școlare și de lucrări de lingvistică. Iubit de studenți pentru cursurile lui interesante și pentru inima lui mare.
Cristian Teodorescu: Ce poate face un lingvist la ora asta, în România, pentru toată lumea?
Emil Ionescu: Un lingvist nu poate să facă ceva special pentru toată lumea, așa cum nici o altă profesie nu este în mod universal utilă într-o societate. Un lingvist are domeniul său natural de existență în cercetare sau învățămînt superior. Dar dacă nu lucrează acolo, el poate fi util ca profesor într-o școală, sau în calitate de consultant în industria de advertising. Mai nou, văd interes din partea unor companii de soft educațional (nu multe) în angajarea lingviștilor. Fără să fie o profesie în sine (în nomenclatorul ocupațiilor nu apare), competența de lingvist poate fi utilă într-o societate modernă.
C.T.: Multă lume are impresia că lingvistica e o chestie care n-are de-a face cu politica. Mă înșel dacă cred că lingvistul face și politică?
E.I.: Anumite ramuri ale lingvisticii au atingere cu activitățile publice și, în consecință, și cu politica. De exemplu, sociolingviștii sînt adeseori solicitați în elaborarea politicilor publice lingvistice. Există și curente care au o implicare publică foarte puternică – de exemplu, studiile lingvistice de gen. Deși sînt la modă, eu cred că sînt greșit orientate cîtă vreme ele se constituie ca o critică a limbajului.
Să lupți cu mentalitățile sexiste e un lucru bun, dar să crezi că lupți cu ele criticînd limbajul care ar fi, vezi Doamne, un depozitar al acestor mentalități mi se pare o țintă rău aleasă. Dincolo de aceste aspecte mai angajate ale lingvisticii, lingvistica este o disciplină discretă și sobră și nu are legături cu politica. Să nu mi se dea ca exemplu de implicare politică atitudinea anumitor lingviști din Basarabia care ne învață că moldoveneasca este limba unui popor romanic distinct de români!…
C.T.: Eu scriu în continuare cu î din i, în pofida reformei academice. Nu sînt singurul. Crezi că vom fi ultimii?
E.I.: Nu are importanță dacă vom fi ultimii sau nu.
C.T.: Apropo, de ce e ortografia la noi o afacere politică?
E.I.: Nu e o afacere politică, a fost un moment în care problema s-a pus și politic. Acum, componenta politică a fost uitată de multă lume. Au rămas numai reflexele.
C.T.: Sînt eu învechit dacă în locul termenului de „mentenanță” îl prefer pe cel de „întreținere” sau dacă prefer cuvîntul „director” în locul celui de „manager”, asta ca să n-o lungesc?
E.I.: Absolut deloc. Cîtă vreme lumea înțelege ce vrei să spui cu acele cuvinte, totul este în regulă. Dar nu îi poți condamna mai ales pe cei tineri că preferă mentenanță. Uite de ce. Un tînăr poate să nu aibă experiența lingvistică a unui cuvînt precum întreținere pentru că l-a auzit mai rar și nu în contextele în care a auzit mentenanță. Și ce va face el atunci? Evident, va folosi mentenanță.
Tu, vorbitor mai vîrstnic, știi că ai sub ochi un proces de creare a unei sinonimii, cu o preferință către termenul nou, și te enervezi. Dar experiențele voastre nu sînt identice și degeaba îi spui tînărului că mentenanță înseamnă întreținere, căci experiența lui de uz va fi mai puternică. Din toate acestea, limba nu a pierdut nimic (dimpotrivă, a cîștigat o sinonimie, și oriunde avem sinonimii avem posibilitatea de nuanțare a unor idei, ceea ce e bine).
C.T.: La noi, îmbogățirea vocabularului a ținut, în ultimele trei secole, de orientarea politică de sus, cu turcisme, grecisme, rusisme, franțuzisme și așa mai departe. Simptom de țară mică și slugoasă?
E.I.: Nu. Întotdeauna elitele au un asemenea rol. În Europa Luminilor era peste de tot de bon ton să se vorbească franceza: și la italieni, și la englezi, și la nemți. Tot „țări mici și slugoase”?
C.T.: Lingvistul de azi le face și educație patriotică studenților săi?
E.I.: Nu lingvistul le face educație patriotică. Poți avea îndemnuri civice pentru că îți pasă, dar asta nu vine din dragostea pentru lingvistică.
C.T.: DEX-ul trebuie să ignore anumite cuvinte, de o popularitate indiscutabilă, care țin de sex, sau ar trebui să le accepte?
E.I.: În măsura în care ele sînt de interes filologic trebuie să le accepte. Iar interesul filologic specific e dat de natura dicționarului. Nu trebuie să punem toată povara pe seama DEX-ului. E un lucru bun, de pildă, revigorarea interesului pentru argouri și comunicarea din subculturi. În acele dicționare găsești destule lucruri pitorești. Pe de altă parte, în dicționarele etimologice e obligatoriu să ai cuvinte care numesc părțile corpului omenesc. Problema trebuie deci privită nuanțat, nu în sensul că orice dicționar trebuie să includă cuvinte picante.
C.T.: Crezi în limbajul de pe Facebook?
E.I.: Nu am pagină pe Facebook, nu îl frecventez și nu știu deci cum comunică oamenii acolo. Dar am colegi care studiază fenomenul. Și e util să faci asta tocmai pentru că acest tip de comunicare e o formă actuală de întrebuințare extinsă a limbii.
C.T.: Dar în limbajul amestecat al celor care au plecat din țară?
E.I.: Exprimarea lor e o altă problemă. Amestecul de care vorbești e în parte deliberat, în parte involuntar. Nu știi niciodată proporțiile decît cunoscînd persoana. Dar oricum ar fi, amestecul e o chestiune de bilingvism, iar bilingvismul este un domeniu serios și respectabil al sociolingvisticii. Cînd studiezi bilingvismul nu îl studiezi ca să îl combați, ci ca să îți dai seama ce efecte are amestecul asupra limbii de origine. În bilingvism se află în mod istoric, de multe ori, originile unei limbi noi. Iată un exemplu al interesului pe care îl poate trezi.
