Îi înțeleg pe americani

Eram cu fii-miu la plimbare. Eu pe picioarele mele, el în căruţ, că fraier ar fi să meargă la vîrsta lui. În fine, ajung la trecerea de pietoni, mă uit atent şi văd ditamai dubița de LaFânt*na – mă rog, văd jegul zgrunțuros de pe ea, presupun că era și o dubiță sub el.

S-o las să treacă? N-o las. Dubița stă. Stradă mică, loc strîmt, altă mașină deja înfiptă să treacă pe sensul ei, deci nu e loc. Perfect. Trec eu. Fac semn larg dubiței să stea cuminte, dacă tot stă, și trec. N-ajung la jumătatea trecerii, că aud scîrțîit de roți. Întîi de pornire. Apoi de frînă. Fix lîngă mine. Șoferul era un meseriaș: nu m-a văzut cu cinci metri mai devreme, cînd stătea, m-a văzut acum, cînd voia să treacă vitejește.

– Bă, ești chior? Îți fac semn că trec, că oricum stăteai să treacă altul, și tu dai buzna? N-ai mai călcat pe nimeni pe trecere? Ești neaccidentat rău?
Am greșit. Adică, na, nu se face. E drept, mai avea jumătate de metru și mă făcea terci și pe mine, și căruțul, dar asta nu-mi dădea dreptul să-i vorbesc ca ultimului nesimțit care a primit carnet pe undeva prin Argeș, unde regulile sînt opționale. Sau asta am înțeles eu din potopul de promisiuni de dragoste pe care gura strîmbă și știrbă mi le-a adresat din cabină. Avea dreptate. El era un șofer LaFânt*na, iar eu un simplu pieton pe trecerea de pietoni.

Sau poate că surprindeam un fenomen rar, în care materialul devine brusc doar o proiecţie a spiritului. Pentru că jegul de pe dubiță nu se compara nici pe departe cu jegul pe care îl putea scoate insul pe gură. În final, cînd deja ajunsese la promisiuni de bătaie, am decis să plec. I-am înțeles pe americani și legile lor cu arme la purtător. În Texas n-ai nervi la volan, pentru că celălalt are Beretta. Deși, la cum mă știu de pacifist, probabil că mi-aș fi luat un lansator de grenade, metal solid care nu se îndoaie cînd spargi un parbriz cu el.