Popa Ioan, ajuns mitropolit al Olteniei, şi suspinele sale pravoslavnice

Popa nu e funcţie, e numele de familie real al mitropolitului Irineu al Olteniei, deşi funcţia şi atribuţiile sale îl plasează cu mult sub competenţele unui popă. Să încercăm să ieşim din cercul acesta vicios şi să găsim cheia succesului unui personaj destul de banal, căruia alţi ipochimeni şterşi îi fac vânt cu un evantai de laude deşănţate, numindu-l când luminăţia voastră sau serenissime, când excelenţă, baci general al sfintei turme a juveţilor, apărător al văduvelor vesele din Bănie şi izvorâtor de apă plată cu aromă de busuioc.

A absolvit, în 1985, Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, după care, conform spuselor sale, s-a înscris la cursurile „doctoratorale“ în specialitatea patrologie. În ţară n-a apucat să ţină decât o disertaţie pe tema politicii religioase a împăratului Iustinian, mulţumindu-se cu licenţa în teologie, cu o teză despre Sfântul Grigorie de Nyssa. De la înălţimea competenţei sale de specialist în trebi sacre, Popa aspiră la edificarea în România a unei societăţi socialiste armonios dezvoltate, conform principiului „de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după necesităţi“.

Cum necesităţile Departamentului Cultelor, controlat de Securitate, prevedeau recompensarea cu burse a slujitorilor fideli ai statului, Popa este trimis în Franţa, între 1986-1987, unde studiază limba şi literatura franceză la Facultatea de Litere din Grenoble. Cei care l-au auzit bălmăjind susţin că se exprimă în frânceasca pentru surdo-muţii cu sindromul Tourette. Departamentul Cultelor n-a avut curajul să-l trimită mai departe într-o instituţie acreditată din Hexagon, ci la o şcoală rusească privată din Pa­ris, Saint Serge, absolvită altminteri de o droaie de înalte feţe bisericeşti de pe la noi şi de aiurea.

Când la Paris te salvează ruşii de supliciile limbii franceze, înseamnă că dragostea frăţească dintre anumiţi români şi masa critică a pravoslavnicilor este mai presus de eforturile geopolitice ale elitelor de la Bucureşti de a ne smulge de pe axa Bucureşti-Moscova şi a ne plasa pe axa Bucureşti-Londra-Washington şi decât toate scuturile antirachetă puse unul peste altul. Fireşte că Popa a absolvit Institutul Saint Serge cu magna cum laude. Fireşte că şi-a luat, în sfârşit, mult visatul doctorat. Fireşte că pe coordonatorul său ştiinţific l-a chemat pr. prof. dr. Boris Bobrinskoy.

Fireşte că lucrurile nu s-au oprit aici, iar ţara şi departamentul de care aparţinea l-au trimis mai departe, într-un soi de cruciadă sui generis, să cucerească necunoscutul teritoriu al unor alte şi alte limbi străine, imposibil de cucerit în împrejurări fireşti, cum ar fi engleza. Problemele sale de aici se nasc şi abia acum li se văd consecinţele. De vreme ce şi-a luat doctoratul într-un institut de apartament rusesc, nerecunoscut de statul francez, pare normal ca nici statul român să nu-i recunoască stagiul de aşa-zisă calificare ştiinţifică.

Or, Popa Ioan şi-a îngroşat obrazul şi şi-a trecut în CV, ca reper esenţial, obţinerea doctoratului la Paris, după parcugerea cursurilor „doctoratorale“ din ţară. Începând de aici, apucă să ardă etapele, de la gradul de profesor suplinitor la Catedra de Istoria culturii şi civilizaţiei bizantine, a Facultăţii de Teologie a Universităţii din Craiova, direct la cel de profesor de teologie dogmatică şi morală, iar puţin mai apoi, ca profesor titular la Catedra de Teologie Dogmatică şi decan al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din cadrul aceleiaşi instituţii.

El, ţârcovnicul care de-abia îngaimă franceza şi engleza, născând o droaie de daraveri şi confuzii grave de interpretare şi sensuri la parastasele ecumenice sau sindrofiile internaţionale pe teme religioase pe care le prezidează. El, clopotarul de mic gramaj care, presat de nevoi, a urmat în cele din urmă Facultatea de Drept a Universităţii „Nicolae Titulescu“ din Craiova, obţinând un doctorat obscur, cu calificativul cum laude, cu teza „Raportul dintre preceptele morale creştine şi normele juridice“.

El, pălămarul care exploatează o întreagă armată de sclavi negri, care îi scrie şi traduce cărţuliile – preoţii Picu Ocoleanu şi Rizea ar fi doar doi dintre aceştia. Şi pentru că toată această deşertăciune trebuia să capete un sens şi un nume precis, i-au zis simplu, lui Popa Ioan, Irineu, şi-l făcură întâiaşi dată arhiereu-vicar al Episcopiei Râmnicului, sub numele de cod „Slătineanul“, iar mai apoi arhiepiscop al Craiovei şi mitropolit al Olteniei.