MARIUS CHIVU: „Scriind și călătorind nu fac decît să suprapun două dintre cele mai mari plăceri ale mele”

Critic literar, poet și prozator, Marius Chivu a devenit în ultimii ani și scriitor-explorator. A fost în Himalaya și în Munții Anzi și a publicat cîte o carte după fiecare dintre aceste experiențe.

Cristian Teodorescu: Ce cauți pe munții lumii și prin alte locuri pe unde literații români nu calcă?

Marius Chivu: Ce caut? Provocare, libertate, solitudine, euforie, cunoaștere… Plecarea în Himalaya, de acum șase ani, spre trecătoarea aflată la cea mai înaltă altitudine din lume, mi-a deschis ochii asupra beneficiilor unor astfel de călătorii îndepărtate, prin comunități montane izolate despre a căror cultură nu știu nimic. În Anzi am urcat pînă în vîrful muntelui Mismi (5.597 m), unde se află cel mai îndepărtat izvor al Amazonului. Nu știu de ce cineva nu și-ar dori să ajungă acolo să bea apă direct din stîncă. Și cine nu și-ar dori să urce pînă la Machu Picchu să vadă grozăvia cu propriii lui ochi!?

Altfel, literatul român este o ființă, în general, sedentară, de bibliotecă, una care respiră același aer, are aceleași repere și invocă aceeași muză – nu reprezintă modelul meu imediat. Noii mei eroi literari sînt Bill Bryson, Paul Theroux, Jon Krakauer, Bruce Chatwin sau Colin Thubron, oameni plecați cu anii de-acasă pentru a scrie cărți fabuloase despre lumea în care trăim fără s-o cunoaștem – cărți traduse și la noi, dar cine să le citească?

C.T.: Călătorești ca să scrii sau scrii fiindcă ai călătorit?

M.C.: Am descoperit că e mai bună călătoria atunci cînd și scrii despre ea. Scrisul îți ascute simțurile, îți ține curiozitatea trează, te face mai atent la detalii, te ajută să-ți pui un alt fel de întrebări. Scriind, ajungi să-ți „citești” propria călătorie ca pe un text cu mai multe niveluri. În plus, scrisul este mai puternic decît memoria, astfel că o călătorie scrisă durează mai mult și poate fi împărtășită cu alții (uneori inspirați să plece ei înșiși la drum). Scriind și călătorind nu fac decît să suprapun două dintre cele mai mari plăceri ale mele și să le cresc amîndurora intensitatea. Satisfacția e dublă! Ca să-ți răspund mai direct, am plecat la drum și din dorința de a scrie o carte de travel, dar această dorință era hrănită de însăși pofta de a pleca la drum.

C.T.: De ce crezi că s-a dus Mircea Eliade în India?

M.C.: Din cîte-mi amintesc (l-am citit intens, dar în liceu), a plecat deopotrivă pentru cunoaștere, experiență și iluminare spirituală. Îl admir foarte mult pentru această disponibilitate, mai ales că e un caz în literatura noastră. Călătoriile mele însă au durat și și-au propus mult mai puțin, eu neavînd organ pentru căutările spirituale. Mă simt mai apropiat de un Dinicu Golescu sau de un Geo Bogza. Căci Milescu Spătarul, în al său Jurnal de călătorie în China, a tradus atlasul italianului Martino Martini, după cum s-a aflat între timp.

C.T.: Scrii critică literară, poezie și proză. Faci asta ca să dai cu nasul tău critic în ceea ce se scrie, după îndemnul lui G. Călinescu, sau pur și simplu?

M.C.: Eu mi-am dorit dintotdeauna să scriu proză, dar pentru asta am fost sfătuit (și a fost un sfat bun) să-mi fac ucenicia practicînd critica de întîmpinare. Am învățat să scriu recenzînd ce-au scris alții, dar poate ar fi trebuit să mă opresc la un moment dat. Lumea mă ia și acum drept critic literar, deși nu am fost decît un cronicar literar și nu am publicat nici o carte de critică. Cartea de poezie a fost o întîmplare (fericită literar, dar inspirată de o dramă familială). Proza rămîne idealul meu, deci nu cred că voi mai scrie poezie altfel decît ocazional.

C.T.: Îți place lumea de la țară, aceea a copilăriei tale, dar ești un orășean înrăit și un mare călător în lumea largă. Cum vin de se leagă toate astea?

M.C.: Nu e o contradicție. Am fost crescut de bunici la țară, iar acum părinții mei locuiesc la țară, deci legătura mea cu lumea rurală s-a păstrat. Viața la oraș și călătoriile îndepărtate fac parte din nevoia organică de extindere a orizontului meu cultural. În mod cumva ironic, fiind crescut într-un sat oltenesc de munte, am stabilit o relație mai directă cu sătenii din Himalaya și din Anzi: recunoșteam putineiul, suveica, rindeaua sau țesala din gospodăriile himalayene, așa cum cuhniile din Anzi cu pămînt pe jos, vatră de lut și pat de paie îmi aminteau de cuhnia bunicilor.

C.T.: În ce relații ești azi cu Nicolae Manolescu, în termeni de critic tînăr față de un critic venerabil?

M.C.: Îi datorez enorm: fără cărțile sale, fără emisiunea Profesiunea mea, cultura de la PRO TV, pe care o urmăream, licean fiind, și în reluare, și fără revista România literară la care eram abonat, probabil nu m-aș fi ambiționat să dau de două ori admiterea la Literele bucureștene doar pentru a-l avea profesor. Apoi, student fiind, Ioana Pârvulescu m-a adus la România literară, unde am scris recenzii vreo șase ani și, în cele din urmă, m-am înscris la doctorat avîndu-l drept coordonator al tezei chiar pe domnul profesor Manolescu.

Am fost, o singură dată, critic față de „incidentul” premierii de la Botoșani de acum doi ani, suficient însă ca domnul profesor să se despartă de mine printr-o scrisoare publică pe care, recunosc, nici pînă azi n-am avut curajul s-o citesc, dar care mi-a fost povestită de alții. Cartea mea de proză scurtă a fost apoi recenzată negativ în mod repetat în România literară, revistă unde am fost ironizat de mai multe ori că scriu cărți de călătorie în loc să confirm în critica literară sau că aș suferi din cauză că nu sînt menționat în Istoria critică. Păi, nici n-aș fi putut apărea acolo, de vreme ce am debutat la patru ani după ce Istoria critică fusese publicată! Și oricum, așa cum am scris pe larg în Dilema veche, eu cred că istoriile literare sînt un gen caduc, inadecvat, aduc chiar un deserviciu literaturii de după secolul XX. Altfel, ce să zic, prefer să scriu cărți de călătorie decît să fi devenit un critic mediocru cum sînt, din păcate, unii dintre cei care plătesc acum polițe în România literară.

C.T.: De ce nu ți-ai dat doctoratul?

M.C.: Din mai multe motive. Unul au fost problemele de familie pe care le-am avut la momentul respectiv, din cauza cărora n-am mai putut respecta termenele examenelor. Al doilea motiv, și cel mai puternic, a fost că-mi pierdusem cu totul interesul și față de subiectul ales, și față de orice însemna carieră universitară. În locul doctoratului, întîmplarea a făcut să scriu cartea de poezie pentru care, în 2013, am primit Premiul de debut al USR. A fost un moment simbolic pentru devenirea mea literară.

C.T.: Ce îți place mai mult, autoritatea critică sau relația amicală cu scriitorii?

M.C.: Relația amicală, firește. Cînd eram tînăr mă flata și mă motiva postura, iluzoriu superioară, de a critica cărțile altora și de a da verdicte. De ani buni nu mă mai interesează acest rol, de unde și faptul că extrem de rar ajung să mai fac recenzii negative, deși știu că acestea îți aduc și întrețin notorietatea. E o mare disproporție de audiență între o recenzie negativă și una pozitivă și de multe ori m-am jenat de succesul cronicilor mele negative.

Altfel, în ceea ce privește relația amicală, sînt cîțiva scriitori cu care mă bucur oricînd să pot sta la povești, dar sînt prea puțini și ne vedem atît de rar, încît n-aș putea spune că amiciția noastră are ceva special. În plus, scriitorii încă nu mă percep ca pe unul de-al lor, poate văd în mine un fel de concurență neloială. De-asta mă și simt atît de bine scriind literatură de călătorie: acolo nu împart cu nimeni nimic.

C.T.: Te risipești sau te construiești?

M.C.: E și risipă de timp și energie cînd fac jurnalism sau cînd predau creative writing, dar am avut și am beneficii în continuare din tot ce fac atunci cînd propriu-zis nu scriu. Practic, trăiesc din scris. Altfel, știu foarte clar ce pot și ce vreau să scriu și, mai ales, unde să-mi extind căutările.

C.T.: Ieși în piață sau preferi să scrii despre piață?

M.C.: Am ieșit în piață săptămâni de-a rîndul și am și scris. Protestul împotriva acestui guvern de ticăloși penali care ne sfidează zilnic a fost și este un gest necesar. Și m-a bucur să constat că mulți, foarte mulți colegi scriitori din toată țara au reacționat la fel de prompt, ieșind în piețe și scriind. Mai ales că, în alte situații, ne cam lipsește solidaritatea de breaslă.