Am descoperit polul prostiei în Italia

Spre deosebire de România, unde detectoarele Geiger de prostie se dau peste cap, scot fum şi încep să guiţe imediat ce au intrat într-o instituţie de stat, în Italia lucrurile au în general prostul obicei de-a merge. Asta pînă ajungeţi la polul din titlu. Aţi ajuns? Jupiter să vă aibă în pază!

Cine, ce, unde, cînd, cum şi, Dumnezeule, de ce? Micul aeroport Cuneo e la 65 km de Torino şi, spiritual, la doi milimetri de Caracal. Hai, 2 şi jumătate, că măcar n-avea nici un cal care să pască pe pistă. Stăm la coadă la check-in de-o oră şi am înaintat juma’ de metru. Un fizician ar deduce viteza în nanometri pe lună. Eu nu-s fizician, deduc doar că insul de la ghişeu are viteza luminii stinse. Stă cinci minute să privească check-in-ul deja făcut online şi încă cinci să scrie bonul pentru geantă. Calm! Tacticos! Cu două degeţele! „Să-ţi meargă erecţia cum merge coada asta, bă!“, se aude vag prin sală. E normal aşa ceva? „E normal“, îmi explică cineva,“ franţujii mănîncă melci, italiencele îi ţin pentru reproducere!“

După 150 de minute şi vreo 15-16 inşi, predau bagajul, stau alea zece minute recomandate, plec resemnat. Hai la securitate, că-i mai bună decît toate şi nu pierd avionul care decolează în cinşpe minute. Ajung la scanner, dau docomentele, nu trec. Mai trebuie o foaie, aia pe care nu mi-a cerut-o nimeni în Bucureşti/Viena/Praga/Roma. Dau foaia, trec. Trec înapoi, că a bipăit scanner-ul. Mai trec o dată. Iar bipăie. Uraaa, trebuie să mă descalţ, muriţi în chinuri, dobitocilor! Ţeapă, nu mă descalţ. Tipa e profi, mă pipăie două secunde pe la glezne, plec mai departe. Puteam să am în fund tot soldatul albanez. O amică, trecută prin celălalt filtru, îmi spune în sală: „La mine a bipăit din cauza clamelor, da’ m-a lăsat să trec aşa. (Caută portofelul.) A, ia te uită, mi-am uitat briceagul în buzunar!“.

Sala de aşteptare e mai înghesuită ca în Băneasa, dar la duhoare e scor egal. Stau ca barza într-un picior, n-am loc de ambele. „Mr. Darie to security office!“ Ce mai vor? Mă duc. „Signor Gogu, probleme, bă?“ Dau foile. Se uită. Mi le dau înapoi. Plec. Mă întorc. Iar trebuie să le dau foile. Deja îmi vine să le dau altceva. Iau foile. Plec. Aspetate! Iar dau foile. Iar se uită. Reţin una. Aia pe care scria mare s-o păstreze. Plec. Adică stau, că avionul tot n-a venit. Lumea priveşte pe geam şi invocă pătimaş pista. În final, plecăm doar cu o oră şi ceva întîrziere.

Ajuns pe Otopeni, mă cuget că aşa o fi la italieni imediat după 1 Mai. Oboseală de week-end. O navetistă constantă Bucureşti-Torino rîde de mine: „Aşa e în fiecare zi!“.