Pedofile de poveste

Scandalul din jurul cântărețului/preot Pomohaci, care ar fi, conform unor înregistrări făcute publice recent, ușor pedofil, n-a readus, totuși, în discuția publică statutul de paradis al pedofililor pe care l-a căpătat România în ultimii 27 de ani.

Încă de la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, pedofili din mai toată lumea s-au îndreptat spre România, atrași de miile de imagini și reportaje despre copiii defavorizați ai țării. Cu o Poliție în reconstrucție și cu o societate în tranziție, problemele României erau cu totul altele decât protejarea minorilor fără părinți sau a celor care fugiseră de acasă pentru a-și găsi adăpost prin canalele de pe lângă Gara de Nord din București. Ani la rând s-a tot aflat, pe sărite, de arestarea câte unui pedofil. Ba un belgian, ba un preot anglican, ba istoricul Kurt Treptow, ba unul, ba altul. Uneori era arestată câte o rețea întreagă care abuza de minori de ambele sexe, cum ar fi aceea din care făcea parte și un fost director de la OTV, televiziunea lui Dan Diaconescu. Dar toate aceste acțiuni ale Poliției sunt, mai degrabă, întâmplări decât rezultatul unor preocupări constante pentru stoparea fenomenului. Atâta vreme cât codoșii din zonele rău famate ale Bucureștiului îți oferă, pe față, serviciile sexuale ale unor minori, e greu de crezut că polițiștii români chiar au o preocupare în dezmembrarea rețelelor de pedofilie. Mai mult, în ultima vreme a apărut un soi de sfioșenie în anunțarea cazurilor de pedofili prinși. Ceea ce nu face decât să accentueze senzația că, în România, pedofilia e aproape legală. Că e acceptată de religioșii care militează pentru familia tradițională am văzut zilele acestea, câtă vreme o practică preoții.

Un caz recent, din martie 2017, a trecut absolut neobservat, Poliția română evitând orice comunicare pe temă și nelăudându-se cu captura, așa cum are, de altfel, obiceiul, atunci când vine vorba de cea mai mică încălcare a legii.

La începutul lunii martie 2017, în România a fost arestat cel pe care Poliția și presa din Polonia l-au numit “Regele pedofililor”. Cetățean polonez, respectivul lucra și locuia de zece ani în România, fiind chiar și căsătorit cu o româncă. Asta nu l-a împiedicat să-și satisfacă aici pasiunea pentru minori de ambe sexe. Mai mult, pe un forum de pedofili accesibil în partea întunecată a Internetului, “Regele pedofililor” se lăuda că în România nu e nici o problemă să faci rost de copii pentru sex sau doar pentru fotografii.

Ancheta în cazul pedofilului arestat în martie la București a fost începută de către Poliția din Lodz, care ulterior a sesizat Europolul, iar ambele au colaborat strâns cu Poliția română. La percheziția domiciliară și informatică, efectuate cu ocazia arestării, la locuința cetățeanului polonez au fost găsite mai multe hard-disk-uri, stick-uri de memorie, CD-uri și DVD-uri pe care se aflau materiale pornografice cu minori.

Poliția poloneză nu a ascuns informația, spre deosebire de cea română, care a tăcut mâlc. Presa poloneză, de asemeni, a relatat pe larg cazul, spre deosebire de presa din România, unde informația a apărut doar pe un site obscur, preluând date sumare din presa poloneză. Asta, însă, nu se datorează, sperăm, unei încercări de mușamalizare sau de bagatelizare a cazului, cât, mai mult, dorinței de a pune țambalul sub batistă, pentru a nu-i supăra pe prietenii și aliații noștri polonezi.

Pentru că pedofilul arestat la București, atât de activ în lumea întunecată a pedofiliei încât polonezii l-au numit chiar rege al domeniului, nu este o persoană obișnuită. Tomasz Kluz, în vârstă de 37 de ani (39 după alte surse), a fost o perioadă îndelungată coordonator de programe la Institutul Cultural Polonez de la București. Un tip rafinat, iubitor și promotor de cultură, având rang de diplomat și multiple relații în lumea bună din București. În același timp, Tomasz Kluz este fratele lui Piotr Kluz, fost viceministru al Justiției în cabinetul lui Donald Tusk. De altfel, Piotr Kluz este și azi un apropiat al lui Donald Tusk, actualmente președinte al Consiliului European (format din liderii de stat sau de guvern ai statelor membre ale Uniunii) și președintele Comisiei Europene.

De aici vine și sfiala Poliției române în a face cazul public. Dacă deranjăm, cumva, diplomația poloneză și, prin ricoșeu, pe ditamai președintele Consiliului European? Mai bine s-o lăsăm așa, în anonimat. În definitiv, ce mai contează viețile distruse a zeci (poate chiar sute) de minori abuzați sexual?