„Pe cel ce l-au urît, zeii l-au făcut profesor.“ Habar n-am cît de apocrifă e zicerea asta, dar e cam corectă: profesoratul e iadul pe pămînt. Am trecut prin meseria asta şi ştiu ce vorbesc; ţi se lichefiază creierii spunînd zi de zi aceleaşi lucruri unor elevi care nu te consideră „păstrătorul Cărţii“ (Internetul ţi-a luat locul, ca sursă credibilă de informare), ci un bufon meschin, care se răzbună şi el cum poate: mai o absenţă, mai o notă mică…
Piesa* merge însă în altă direcţie, cu mult mai „lunecoasă“ şi mai sensibilă decît golăniile sau temele furate de pe net: ce se întîmplă cînd banala interacţiune profesor-elev devine tensionata relaţie maestru-discipol?
Se întîmplă chestii, dar mai mult nu vă spun (e o piesă de văzut, nu de povestit). Un lucru mai adaug: ceea ce-l ţine pe un profesor bun la catedră e exact asta, aşteptarea ca într-o zi să apară (nu se ştie cum şi de ce) un elev care să-l ia în serios. Că de crete-n cap şi de piuneze pe scaun e sătul.
Ce am de zis despre interpretare: e frustrant să mergi la teatru în Bucureşti cînd toată lumea e la Sibiu, la festival, dar în cazul piesei ăsteia zic că merită. Cei patru consacraţi îşi fac bine treaba, Mihai Călin (profesorul Germán) e chiar credibil, dar meritul pentru tensiunea reprezentaţiei revine celor doi debutanţi (Chiran şi Stoica). Bine, o felie grosuţă din merit are şi regia, că le-a dat să joace ceva în care se simt ca peştii-n apă, datorită vîrstei. Pentru Apus de soare mai au timp. Dar sper să nu fie cazul, dacă teatrul ţine pasul cu secolul XXI.
* Băiatul din ultima bancă, de Juan Mayorga, la TNB. Regia: Theodor Cristian Popescu. Cu: Brînduşa Mircea, Diana Dumbravă, Dan Tudor, Mihai Călin, Andrei Chiran, Rareş Stoica.
