Unii îi spuneau domnul Shapira, alții doar Shapira, pe un ton care te făcea să bănuiești o veche prietenie. Era responsabilul cantinei scriitorilor, funcție pe cît de importantă, pe atît de riscantă, ca în diplomație. Shapira avea o privire pătrunzătoare – singurul amănunt pe care-l țineai minte de pe fața lui, indiferent de cîte ori l-ai fi văzut. Mai totdeauna se îmbrăca în cenușiu. Cravatele lui uzate nu băteau nici ele la ochi. Scriitorii mai bătrîni îi dădeau cu plăcere cărți cu autograf lui Shapira, chiar dacă nu se așteptau să le citească.
Nu știa nimeni ce făcuse responsabilul cantinei înainte de a primi această funcție. Mai bine zis, nici unul dintre scriitorii pe care-i cunoșteam. Cei cu care avea relații mai apropiate susțineau că Shapira se pricepea la trei lucruri: la vin, la socoteli și la cursele de cai, slăbiciunea lui. Dacă voiai să te documentezi despre lumea hipodromului, n-aveai nevoie să te duci la Ploiești, stăteai de vorbă cu el. Shapira apucase hipodromul din București, unde se ducea Birlic să parieze. Cunoștea jocheii și caii, știa cum se aranjau cursele, dar nu vîna ponturi, ca alții, așa că de cele mai multe ori se alegea cu cîștiguri mici.
E drept însă că nici el nu băga mulți bani la pariuri. Știa „să se înfrîneze”, ca răspuns la tacticile jocheilor care-și înfrînau caii, ca să cîștige cine trebuia. Era și asta o artă, spunea Shapira, care nu-i acuza niciodată pe jochei că trișează. Asta era pîinea pe care o mîncau, zicea el. Doar că se cam rărea lumea care mergea la hipodrom să parieze, așa că treptat chiar și marile cîștiguri care, pe vremuri, îți aduceau o avere nu mai erau cine știe ce.
Shapira îl cunoscuse și pe faimosul pe vremuri Petrică Georgescu, cel ce intermedia pariuri, făcînd în minte calcule cu patru cifre și căruia, la 19 ani, i se propusese să preia conducerea hipodromului din București. Socrul meu, în schimb, nu-l cunoștea pe Shapira. De la el știam că și în adolescența lui de broker se aranjau cursele de cai, dar cu mai multă dibăcie decît în ultimii ani, cînd trebuia să fii de-a dreptul prost ca să nu te prinzi cum mergeau treburile la Ploiești, unde o întorcea pînă și trenul.
Nu știu cîți ani avea Shapira, dar erau unii care-i voiau funcția. El și-o securizase spunînd că, dacă va fi să plece, o să tragă fața de masă după el.
În ziua aceea, în grădina Uniunii, cineva strigase după Shapira să-i scoată ochii că nu era vodcă rusească. Unul dintre cunoscătorii programului responsabilului i-a spus protestatarului că Shapira era la Ploiești, la curse. Păi, să vină de-acolo! Cîteva ore mai tîrziu, cei din grădină au aflat că responsabilul cantinei murise subit la hipodrom. Cîștigase premiul cel mare, pariul austriac! Adică nimerise toți caii cîștigători din ziua aceea. Amicii lui Shapira au ținut un minut de reculegere pentru el. Apoi au început să dezbată dacă murise de fericire cînd constatase că dăduse lovitura cu pariul austriac sau atunci cînd se dusese să-și ia banii, care erau doar o mie de lei.
1.010 vizualizări
