Când e cald în Delta Dunării, da’ atunci când e cald rău, parcă nimic nu merge. Nu mușcă peștele, nu mușcă angajații sezonieri la pensiunile neînregistrate, nu mușcă turistul la mâncarea uitată afară din frigider pe la restaurantele din Sulina și tot așa. Mai mușcă, din când în când, câte-un fraier la ofertele last minute ale barcagiilor care pot să ia două piei de pe tine cu zâmbetul pe buze, da’ asta nu e ceva ieșit din comun. Oricum, turismul în Deltă e mai degrabă un turism de tun, în care jupoi clientul din prima, știind că-s șanse mici să se mai întoarcă vreodată, așa că n-ai de ce să-l fidelizezi.
Când e frig, însă,
e numai bine să pui la cale afaceri bănoase fără prea mari bătăi de cap. Una dintre afaceri ar fi recoltarea și valorificarea stufului. Da, căutați repede pe net și o să descoperiți că nu-i chiar așa, că stuful nu e un business, că firmele nu sunt interesate de valorificarea acestuia și că e mare păcat că se risipește o resursă naturală atât de prețuită în Occident, din care am putea face carne, brânză, unt și ouă, numai să existe interes. Dar netu-i net, iar realitatea, ca de obicei, e ușor diferită.
În mare, sutele de mii de hectare
de stuf despre care vorbesc unii sau alții nu prea există. De fapt, există, dar nu sunt exploatabile, pentru că stuful are prostul obicei de a crește și în zone strict protejate ale Rezervației, deci nu se poate ajunge la el fără încălcarea legii. De fapt, se poate, dacă arde. Acum vreo 11-12 ani, când guvernarea D.A. voia să-și scoată pârleala după cei patru ani de guvernare PSD, dacă erai în partidul care trebuie primeai autorizație să “igienizezi” de stuf mii de hectare chiar în zonele protejate. Și nici măcar nu era nevoie să ai în obiectul de activitate al firmei recoltarea stufului, căci asta era găselnița: făceai igienizare, nu recoltare. Deh, liberalismul românesc a fost mereu plin de resurse, mai ales naturale.
Acum, există două feluri
de a recolta stuful din Deltă. Poți să concesionezi activitatea de la Rezervație și să plătești, ca firmă, o redevență anuală, așa cum se întâmplă și cu agricultura sau piscicultura, ori poți să mergi pe burtă și să fentezi redevența, transformându-ți buzunarul în zonă protejată de intervenția statului. În momentul ăsta, există un concesionar legal, cu o situație cam încurcată din punct de vedere al contractului, dar căruia nu prea are nimeni ce să-i facă, pentru că așa a fost făcut contractul la vremea lui: nu foarte isteț pentru Rezervație, astfel încât concesionarul a putut pretinde prelungirea lui automată, altfel având de primit despăgubiri urieșești. Cândva, cine știe când, s-o rezolva și asta. Afacerea șmecheră e însă de partea cealaltă a legalității, unde, dacă vrei, poți deveni un mare valorificator de stuf fără să plătești nimic statului.
Fiecare familie din Delta Dunării
are voie să recolteze, anual, două tone de stuf, fie pentru uz propriu, fie pentru a-l vinde și a-și asigura traiul. Un soi de recoltat al stufului pentru subzistență. Doar că, în Deltă, localnicii nu prea au nici ce să mai facă cu stuful, nici nu prea mai știu cum să facă ceva cu el, iar să-l vândă le e peste mână. Să-l recolteze singuri, la mână, în condițiile în care nu pot accede la piața de desfacere, ar fi pentru ei o aberație, mai ales că nu degeaba trimiteau comuniștii deținuții politici la colectat de stuf. Iarna, cu niște unelte primitive, pe ger și printre bălți? Mda, suna mai degrabă a exterminare, nu a activitate economică.
Și, totuși, mulți dintre localnici
figurează ca fiind recoltatori de stuf în limita celor două tone. De fapt, ei nici nu-și mișcă organismele din casă în perioada de recoltare, de asta ocupându-se șmecherii care n-au vrut să plătească redevență statului. Băieți descurcăreți, întreprinzătorii își fac asociații sau se lipesc de asociații deja existente, dau ceva mărunțiș localnicilor și le folosesc dreptul de recoltare a stufului. Ei se ocupă de recoltare, ei angajează oameni, plătesc utilaje, asigură transportul, preiau marfa și o vând prelucrătorilor. Ăia care au concesionată activitatea și plătesc redevență colectează câteva mii de tone de stuf pe an, în funcție de cât alocă ARBDD-ul și în funcție de cum pot ajunge la suprafețe pe care crește stuful. Ăștilalți, șmecherii, recoltează cel puțin atât. Diferența e că ei nu plătesc redevență și – stuful fiind trecut drept recoltat pentru nevoile localnicilor – nici impozite nu se plătesc pentru valorificarea lui.
Da’ ce, am înnebunit? Ne luăm de la stuf acum? Pe bune?
1.282 de vizualizări
mda, cam ca la retrocedari: adevaratii fosti proprietari si-au mancat ficatii prin procese ca sa poata sa isi ia inapoi ce li se cuvenea, in schimb au fost „retrocedati” pe repede inainte diversi smecheri ce au cumparat asa-zise dovezi de proprietate de la ruda indepartata a fratelui prietenului fostului proprietar.
Astia sunt afaceristii romani de azi si nu fraierii de platesc dari la stat si incearca sa faca legal si corect o treaba.
Legi originale, afaceri prospere, justitie absoluta.