City Break prin colonii

(fără a mai socoti şi taximetristul vietnamez)

Aventura mea de turist de week-end tocmai aterizat pe Charles de Gaulle a început chiar din momentul în care bâjbâiam obosit spre ieşirea din aeroport. Acolo am fost întâmpinat de o cohortă de marocani care m-au asaltat insistent cu oferte de taxi într-o mişcare browniană destul de ameninţătoare, mai ales prin fereala conspirativă cu care eram întrebat unde vreau să merg.

Te crezi cumva în­tr-o secvenţă din Casablanca, dacă n-ar fi aerul de dealer de droguri pe care ima­ginaţia mea de turist cu copilărie consumată în Ferentari a construit-o în jurul acestor taximetrişti la negru. Le zic eu că n-am nevoie, dar îi întreb ca un fraier totuşi pe unde să ies spre autobuz. Mi se răspunde în cor: „La porte numéro 8!“. Noroc că mă duc la Informaţii, unde o senegaleză drăguţă îmi spune că autobuzul circulă o dată la o jumătate de oră şi că, dacă optez pentru un taxi legal, trebuie să merg la poarta 5. La timp, cât să mă prind că la poarta 8 un trib întreg de congolezi taximetrişti fără licenţă tocmai lua în primire nişte turişti finlandezi care nu avuseseră curiozitatea să treacă pe la Informaţii şi s-au trezit convinşi să facă, pe nepusă masă, un safari ieftin prin Paris.

Parisul, fraţilor, e mare, la fel de mare ca şansa de a te sui în­tr-un taxi condus de un vietnamez uşor monosilabic care crede că GPS-ul de la bord e un detector de mine anti-personal. Ei bine, după o oră şi jumătate de traseu labirintic aş fi zis săru’ mâna dacă mă lăsa şi într-o orezărie dezafectată, numai să oprească aparatul de taxat care începuse să mă scoată din minţi. Chung Ly, pentru că aşa scria pe ecuson, a mormăit ceva şi m-am prins că ajunsesem la destinaţie, acolo unde un tunisian jovial de la Recepţie s-a uitat pe hârtiile mele şi m-a lămurit: nu era ăla hotelul. Pas de problème, cheamă el un alt taxi, pentru că vietnamezul meu – după ce m-a înţepat cu 40 de euro – dispăruse precum un Viet Cong în junglă. Aşa că în zece minute a apărut un Citroën alb, din care a coborât Abd al Rashid, algerian isteţ, născut – slavă Domnului! – la Paris şi venit tocmai de la Orly cu 35 de euro scorul de plecare pe aparat. Ceea ce a făcut până la urmă ca drumul de la aeroport la hotel să mă coste cam cât un bilet de avion low cost. Probabil că vizita la Turnul Eiffel nu ar fi fost atât de interesantă fără plimbarea peste Sena, unde am întâlnit un mare miting al sirienilor din exil care îl susţin pe dictatorul Bashar Al-Assad. Ei bine, frumuseţea Parisului tocmai asta este: există distracţie pentru toată lumea. La numai câţiva paşi de sirienii patrioţi, un alt miting dedicat mamelor din Coasta de Fildeş, cu muzică africană şi dansul de rigoare, era alegerea turiştilor atraşi mai mult de antren decât de politica internaţională. Şi aş fi jurat că prin faţă pe la cafeneaua Trocadéro am văzut trecând alene o turmă de zebre, dacă n-ar fi fost căldura sahariană care lipea asfaltul de tălpi şi ţi-o arăta pe Fata Morgana când ţi-era lumea mai dragă, hăt, departe, până pe Montparnasse. O Fata Morgana blondă, din Republica Moldova, cu peştele ei tuareg din Ţăndărei.