Adi Fianu era relicva în viață a României literare. Făcuse regie de teatru și fusese secretara lui Zaharia Stancu pe vremea cînd el conducea Teatrul Național din București. Cînd Stancu a aflat că îi va fi luată șefia teatrului, a plantat-o pe secretara sa la Gazeta literară, tot ca secretară.
S-au schimbat de atunci mulți redactori-șefi la revistă, căreia i s-a schimbat și numele, în România literară, după discursul lui Ceaușescu din 1968, de la balconul CC-ului, dar Adi Fianu a rămas neclintită acolo. Avea un aer de alpinistă aflată în trecere prin oraș, din cauza ghetelor ei cu talpă groasă, dar și a feței sale de femeie-bărbat, uscată la trup. Venea prima în redacție și pleca la ora cinci. Nici un minut mai devreme, nici un minut mai tîrziu. În ultimii ani, ea făcea ștatele de plată.
Adi știa istoria României literare din cele mai vechi timpuri ale revistei. Îți putea povesti cum ajunsese fiecare dintre redactori acolo, cine îi angajase și de ce, dar mai ales ce se întîmplase sub fiecare redactor-șef al hebdomadarului. Treptat, importanța ei în redacție scăzuse. Unii n-o înghițeau. De fapt, nu știu cine din redacție o plăcea pe Adi, ceea ce sporea, cel puțin în ochii mei, meritul ei de supraviețuitoare lipsită de orice merit literar.
La un moment dat, după 1990, i-am propus să-mi povestească istoria revistei. N-a zis nu, dar era cu neputință s-o faci să-și țină șirul. Adi suferea de fugă de idei. Sărea imprevizibil de la una la alta, încît, din cînd în cînd, mă întreba: „Ce ziceam?”. Părea prizoniera unui labirint de vorbe, în care ultimul cuvînt dintr-o propoziție o ducea în direcții nebănuite, care n-aveau nici o legătură cu începutul propoziției. Așa că dacă voiai s-o strunești, trebuia să știi ce voia să-ți spună. Drept care am renunțat la metoda reportofonului și i-am adresat o primă întrebare în scris, închipuindu-mi că, astfel, Adi va fi ceva mai riguroasă cu amintirile ei.
Biata de ea: hîrtia albă o crispa, de parcă i-ar fi stîrnit o frică ce-i tăia cheful de scris. Motivul acestei crispări aveam să-l aflu după moartea ei, cînd a ieșit la iveală că scrisese conștiincioasă rapoarte amănunțite la Securitate despre ceea ce se întîmpla în redacție și despre, mai ales, ce mai făcea Petru Dumitriu, pe care-l vizita acasă în concediile ei anuale la Paris. Asta era pe vremea cînd doar vreo cîțiva scriitori primeau pașaport pentru Franța. Printre acești fericiți aleși, ce să vezi, era și criticul Nicolae Manolescu, cel care spune în amintirile sale că, după ce a scris prima oară la Securitate ce-a făcut și cu cine s-a întîlnit la Paris, inclusiv cu Monica Lovinescu și cu Virgil Ierunca, n-a mai fost deranjat de securiști. Ce chestie!
