Probabil că cei mai mulți dintre noi, poate chiar toți, nu vor apuca să vadă dacă Yuval Noah Harari a nimerit-o cu anticipările sale despre oamenii viitorului, mai bine zis despre viitorul omenirii. Chiar dacă se întreabă dacă acest viitor al marii schimbări nu va începe încă din 2050, adică peste 32 de ani, istoricul împinge prudent lucrurile pe la 2100, poate și pentru a se asigura că cititorii de azi ai lui Homo deus nu vor ajunge viitorul din urmă.
În 1962, cînd canadianul Marshall McLuhan a publicat Galaxia Gutenberg, ceea ce scria el acolo părea mai degrabă o speculație SF inspirată de Isaac Asimov. Chiar și în anii ’80, cînd McLuhan a murit, erau destui cei care mai credeau că proiecțiile sale nu erau bune decît pentru dezbateri între futurologi și autori de proză SF, deși viitorul despre care scria McLuhan bătea din ce în ce mai insistent la ușa omenirii.
Cum să-ți imaginezi însă, chiar și atunci, că greoaiele și masivele computere ale acelor ani se vor metamorfoza pînă într-atît încît să devină niște obiecte la îndemîna oricui, care vor da lovituri din ce în ce mai distrugătoare atotputernicei Galaxii Gutenberg? Cum să-l crezi pe McLuhan că toate aceste computere, care încă nu fuseseră inventate, vor ajunge să facă parte din viața noastră cotidiană, pe care o vor schimba radical? Dar mai ales cum să-l crezi că vom trăi într-o lume interconectată, în care vom putea ști, instantaneu, tot ce se întîmplă în lume și vom putea lucra de acasă, grație acestui misterios instrument?
Și totuși, predicțiile lui McLuhan s-au îndeplinit, pas cu pas, chiar dacă el n-a apucat să vadă că avea dreptate, și mă întreb cît de mult mai credea omul obișnuit din el, înainte de a muri, că futurologul care era nu se înșelase. Azi trăim în lumea imaginată de McLuhan în anii ’60 ai secolului trecut, încît copiii noștri nici nu mai știu cine era ciudatul pe atunci autor care o anticipase.
Se va întîmpla la fel și cu Homo deus, cartea lui Harari? După ce a scris Sapiens, această istorie a omenirii care i-a adus celebritatea în lumea întreagă (am scris despre ea în Cațavencii), Harari a schimbat trecutul cu viitorul, într-o carte în care pune cap la cap, seducător, toate ipotezele, mai vechi și mai noi, despre viitorul omenirii. Aici îți dai seama care sînt simpatiile și antipatiile lui personale în materie de filosofie, dar și ce părere are despre personaje istorice recente, printre care și N. Ceaușescu, despre a cărui prăbușire scrie, apropo de revolta tîrzie a maselor împotriva dictatorului.
Spre deosebire de Sapiens, unde încerca să fie distant față de marile ideologii, Harari își dă aici pe față simpatia față de Marx, zicînd, pe bună dreptate, despre Capitalul său că a fost o carte de căpătîi nu numai pentru socialiști și comuniști, ci și pentru adepții capitalismului, care au izbutit să contracareze revoluția proletară, citind Capitalul. Iar asta în pofida izbînzii Revoluției în Rusia în anii ’20 și, după al doilea război mondial, în țările europene care au ajuns pe mîna lui Stalin. Țări care pînă atunci avuseseră tradiții democratice. Impunerea de regimuri de inspirație stalinistă i se pare odioasă lui Harari, dar asta nu-l împiedică să remarce că revoluția celor mulți în lumea largă a fost împiedicată în cele din urmă din cauză că ideologii capitalismului l-au citit mai cu folos pe Marx decît marxiștii „adevărați”, care l-au întrebuințat ca să-și impună dictaturile.
Harari, homosexual declarat, căsătorit în Canada cu un bărbat, cu care își împarte căsnicia în Israel, știe că minoritățile, de orice fel, mai ales cele sexuale, sînt privite și azi chiorîș, din cauză că sînt altfel sau că încalcă precepte religioase cu alegerile lor sexuale. Așa se face că Harari crede în religie, dar nu crede în zeitățile oamenilor și n-are o părere bună nici despre omul care devine Dumnezeu.
Yuval Noah Harari, Homo deus. Scurtă istorie a viitorului, traducere de Lucia Popovici, Editura Polirom, 2018.
1.176 de vizualizări
