Auzim foarte des și uneori chiar din gurile noastre nerecunoscătoare că românii sunt o nație căreia îi lipsește în mod profund capacitatea de a se organiza. De a face lucrurile „ca la carte”. De a face lucruri bine făcute. Măcar în anul centenarului ar trebui să ne regăsim mândria și să vorbim despre lucrurile pe care chiar le facem în mod organizat. Cu instituții. Cu protocoale. Cu angajați consecvenți și muncitori. Ca, de exemplu, risipa de bani publici. Pentru asta chiar avem o instituție, iar numele ei este Compania Națională de Investiții. V-o mai amintiți? Unde o fi dispărut? Nicăieri, dar e ocupată să tot învârtă banii de pe o parte pe alta. La așa țară bogată ar fi și păcat să risipim chiar și banii destinați risipei.
Dacă nu vă mai amintiți ce hram poartă Compania Națională de Investiții, amintiți-vă doar de Elena Udrea. În epoca prefugară a doamnei Udrea, CNI era una dintre cozile de topor preferate pentru tot soiul de afaceri bănoase pentru oricine, doar pentru stat nu. Compania a fost implicată și în scandalul „Gala Bute”, prin șefa-i de atunci, Ana Maria Topoliceanu. Sigur că vremurile au trecut, s-au dat condamnări, dreptatea a triumfat, cine a avut de plecat, a plecat și lucrurile au mers înainte.
Înainte, în funcție de perspectivă. Activitatea Companiei Naționale de Investiții nu s-a schimbat prea mult în ultimii ani, semn că un sistem bun funcționează pe mâna oricui. Ca un soi de Real Madrid: nu contează prea mult cine e antrenor, cât timp intră pe teren 11 dintre cei mai buni fotbaliști existenți. Ca dovadă a continuității filozofiei, în istoria recentă și mai puțin zbuciumată, CNI a investit două miliarde de lei, producând, printre săli de sport și bazine de înot, și un număr de 228 de cămine culturale, în localități în care acestea zac nefolosite, cum este cazul la Cotești, în județul Vrancea, sau Cîrlogani, în Olt. În majoritatea cazurilor, câte un milion de lei plantați în pământ și făcuți una cu pământul. Dar cu acte, totul corect, nu zicem. Până la urmă, important e să avem brațul de acte la mână. Utilitatea a ceea ce facem oricum nu ne-a fost vreodată un punct forte.
