În 1988 am fost în vizită la fabrica de lăstuni din Timișoara. Nu era o crescătorie de păsări sălbatice. Acolo se făcea un mic autoturism pentru tineri care fusese botezat Lăstun. În curtea fabricii era și un teren de încercare pentru mașinile mititele cu caroseria din fibră de sticlă și al căror motor cu doi cilindri era jumătate din motorul unei Dacii 1300. Oamenii de acolo erau încîntați de mașina lor.
Unul dintre inginerii din fabrică mi-a spus însă că mașina intrase prea devreme în producție, la un înalt ordin. Adică la ordinul lui Ceaușescu. Or, chiar și o mașină mititică cum era Lăstunul ar fi trebuit să stea mai mult în probe înainte de a fi pusă în vînzare. Inginerul, căruia nu-i mai țin minte numele, m-a dus apoi pe pista de încercări din curtea fabricii.
Am intrat amîndoi într-un Lăstun vopsit în verde și el l-a chinuit vreo jumătate de oră, accelerînd motorul pînă la limită, frînînd brusc și luînd curbe primejdioase fără ca mica mașină să dea vreun semn că nu s-ar ține pe roți. Oarecum mirat, inginerul mi-a spus că nimeriserăm o mașină bună. Altele însă nu se descurcau atît de bine. Or, cînd scoți o mașină la vînzare nu speri că cei care o cumpără le vor nimeri pe cele care funcționează bine. După ce treceai cu ea de 60 de kilometri pe oră, mașina făcea un zgomot de rășniță de cafea care se auzea în cabină, iar volanul începea să tremure.
Astea erau detaliile, printre altele, la care fabricanții Lăstunului mai aveau de lucru. Apoi inginerul m-a lăsat și pe mine să conduc mașina. Pînă atunci nu șofasem decît pe Lada familiei și pe Daciile prietenilor. Lăstunul mi se părea destul de prietenos, dar nu simțeam că ar fi fost mare lucru de capul lui. Fiindcă nu era antifonat, cînd treceai de 60 pe oră motorul te cam lua de cap. Iar la 80 pe oră simțeai cum scaunul pe care stăteai începea să tremure. Totuși asta nu mi-a scăzut simpatia față de Lăstun pînă la cota de avarie. Era o mașină ieftină, consuma puțină benzină, iar undițele mele ar fî încăput în ea. Căci pentru asta aș fi cumpărat-o: să mă duc cu ea la pescuit. După ce m-am întors la București am stat de vorbă cu cîțiva gazetari care își cumpăraseră Lăstuni. Unul dintre ei m-a întrebat ce voiam. Să aflu ce era cu Lăstunul sau să-mi cumpăr și eu unul? Cînd i-am spus că aș vrea să-mi iau și eu o mașină din asta, omul mi-a spus să nu care cumva să fac o asemenea greșeală. Lăstunul lui îi făcuse figuri sinistre încă din rodaj, cînd aproape că nu i se calase motorul, fiindcă i se rupsese o curea dințată de cauciuc. Și cureaua aia nu se găsea la magazin. După Revoluție, fabrica de lăstuni de la Timișoara a fost desființată. Deși inginerul cu care am stat de vorbă mi-a spus că mașina aceea ar fi putut deveni un automobil extraordinar, pentru formula sa.
3.038 de vizualizări
