Soarta povestirilor „pierdute” ale lui Scott Fitzgerald te lasă perplex. Capodopere care n-au apărut la vremea lor, fiindcă editorii revistelor cu care colabora au refuzat să le publice în forma trimisă de autor, de teamă că cititorilor ar putea să nu le placă, au ieșit la iveală abia de curînd. Fitzgerald a refuzat toate sugestiile de „îmbunătățire” a povestirilor, uneori după multe schimburi de scrisori, chiar și atunci cînd era în pană de bani și în ciuda faptului că adeseori banii l-au motivat să scrie, mai mult decît impulsurile sale creatoare. Scriitorul a pierdut mult timp rescriind la Hollywood scenarii de film idioate sau propunînd sinopsisuri de film care i-au fost refuzate. Așa că își scria povestirile și ultimul roman, rămas neterminat, printre picături, dar cu un profesionalism fără cusur. Revenea și asupra povestirilor care-i ieșeau din prima, cu o atenție la cele mai mici detalii, încît e de înțeles de ce refuza să mai facă schimbări în ele.
Drama scriitorului cu succes la public care colaborează cu reviste de succes e că se așteaptă de la el să rămînă la fel ca atunci cînd cititorii l-au luat în brațe. Prima mare tentativă a lui Fitzgerald de a fi altfel, cu Marele Gatsby, i-a luat pe nepregătite și pe unii dintre criticii care pînă atunci îl susținuseră, dar care au strîmbat din nas la apariția romanului pe care el îl credea o capodoperă. Încît treptat, dintr-un autor la modă și de mare succes, scriitorul s-a trezit primit cu tot mai mari precauții de revistele care pînă atunci se băteau să capete o povestire de la el.
Spiritualul și mai ales optimistul Fitzgerald, cel de la începuturile sale, se metamorfozează într-un scriitor care nu mai vrea să facă piruete simpatice de tot felul, ci o ia pe calea scurtă a prozei, în care stilul devine mai direct, încît observația realistă o ia înaintea aluziilor inteligente, adesori sclipitoare, din proza cu care el și-a dobîndit succesul. Dacă n-ar fi fost reeditarea postumă a Marelui Gatsby pentru soldații americani de pe front, cei pentru care mitologia epocii jazz-ului nu însemna mare lucru și care a dus apoi la o uriașă cerere și printre cititorii de acasă, nu cred că, azi, Scott Fitzgerald ar mai face obiectul unui cult în Statele Unite și s-ar bucura de aceeași audiență în lumea largă.
În povestirile din acest volum, recuperate cu devotament de Anne Margaret Daniel de pe la cei care le-au păstrat, cu doar una sau două excepții, Fitzgerald mi se pare uimitor prin inventivitate și prin, mai ales, refuzul lui de a rămîne același autor de succes ca înainte, ca și cum acest prozator formidabil ar fi intrat într-o nouă fază de crisalidă, din care a apărut un nou fluture. Îl recunoști pe cel de dinainte, dar te bucuri că noul Scott Fitzgerald, cel refuzat de reviste, n-a vrut să schimbe o iotă din povestirile sale, în pofida ademenitoarelor oferte financiare care i s-au făcut.
Mă întreb dacă cititorii, în numele cărora editorii revistelor care i-au refuzat povestirile lui Fitzgerald, ar fi respins schimbarea sa din povestiri. Sau dacă asta n-a fost decît o tîmpenie prin care revistele și-au dovedit lipsa de înțelegere față de ceea ce devenise el. Căci una dintre aceste povestiri refuzate adusese la zi faimoasa nuvelă a lui Poe despre un sanatoriu de boli mintale, în care pacienții luaseră în stăpînire balamucul. La Fitzgerald, doctorii înșiși par – dacă nu chiar sînt – nebuni și, mai rău, doresc să-i scoată de nebuni pe cei care ajung acolo, ca să facă rost de bani pentru supraviețuirea balamucului. Las deoparte faptul că, în viața de toate zilele, Scott Fitzgerald a plătit o groază de bani pentru îngrijirea soției sale, Zelda, în asemenea sanatorii. În replica genială pe care i-a dat-o lui Poe cu această povestire, îți dai seama că el, din marele scriitor contemporan, proclamat ca atare, voia mai mult decît atît. Și avea dreptate.
- Scott Fitzgerald, M-aș omorî pentru tine și alte povestiri pierdute, traducere de Dan Croitoru, Editura Polirom, 2018.
