În 1983 apăruse Desantul, antologia de proză a optzeciștilor de la cenaclul „Junimea”. Aveam acolo două povestiri, care nu erau nici textualiste ca ale majorității din grupul nostru, dar nici pe calapod clasic nu erau întocmite. Am tot scris povestiri, mai mult noaptea, înainte și după ce m-am căsătorit. Înainte, aveam camera mea, în care scriam, fumam și beam cafea pînă spre dimineață. După aceea împărțeam o cameră mult mai mică cu Daniela, într-un cartier care nu-mi spunea, atunci, mai nimic.
Apartamentul mamei din Popa Soare era de vreo trei ori mai mare decît cel al viitorilor mei socri, din Drumul Taberei. Cu toate astea, Daniela mi-a spus că s-ar fi simțit mai bine dacă ar fi rămas la ea acasă. Nu puteam să nu-i dau dreptate. Mama avea tot soiul de ciudățenii cu care se alesese de pe urma a trei divorțuri, începînd cu despărțirea de tata, cînd eu aveam cinci ani. Una dintre acele ciudățenii era că se considera personajul principal din apartamentul ei. Adică ea făcea regulile! E adevărat că eu le ignoram, dar nu fără obositoare discuții în contradictoriu.
Daniela nu era deprinsă cu asemenea relații și, după ce ea și mama s-au observat reciproc, vreo doi ani, mi-a spus că ar fi preferat ca eu să mă mut la ea, în Drumul Taberei, de probă, și dacă nu ne place să ne ducem în Popa Soare. Nu mi s-a părut un sacrificiu. Dar în apartamentul din Drumul Taberei nu fuma nimeni în afară de mine și nu mai aveam o cameră în care să scriu. Plus că, dacă mă duceam să-mi fac o cafea nocturnă, trebuia să trec în drumul pînă la bucătărie prin încăperea neluminată în care dormeau părinții Danielei.
Începuse să-mi fie dor de camera mea din Popa Soare, dar fratele meu mai mic se căsătorise și se mutase acolo cu soția lui. Daniela mi-a spus atunci că, în ciuda spațiului excedentar din apartamentul din Popa Soare, nu miza pe o relație îndelungată între mama și cei doi tineri căsătoriți. N-am crezut-o, dar după o lună și cîteva zile s-a rupt cuiul și fratele meu s-a mutat de acolo după niște conflicte între mama și nevasta lui. Așa că am descoperit plăcerile pe care le ignorasem pînă atunci, de a locui în Drumul Taberei. O țineam la curent pe Daniela cu ce scriam noaptea, în timp ce ea stătea în pat și adormea, fără s-o deranjeze țăcănitul mașinii mele de scris. Într-o seară, cînd mă întorsesem acasă din satul Vizurești, unde eram profesor și unde făceam naveta cu trenul, Daniela mă întreabă dacă n-ar trebui să mă duc cu volumul la editură. Nu mi se părea. Dar mai aveam ceva de adăugat la el? Mnu! Și-atunci?! În perioada aceea, Daniela făcea un stagiu de șase luni la chirurgie. Am sfătuit-o să nu confunde lucrurile. Totuși, două zile mai tîrziu m-am dus cu volumul la Editura Cartea Românească, mort de emoție, ca și cum m-aș fi dus la examenul vieții mele. Atunci am cunoscut-o pe doamna Magdalena Bedrosian, la care ajunsese manuscrisul meu, cea care mi-a spus că nu trebuia să-mi fac nici o grijă. Cartea o să apară și o să-i meargă bine. Cînd m-am întors acasă de la editură, Daniela, care știa unde mă dusesem, n-a apucat să mă întrebe ce făcusem: am sărutat-o, așa încît Daniela și-a dat seama ce voiam să-i spun.
