În 1990, după Revoluție, apăreau la cantina-restaurant din București a Uniunii Scriitorilor și persoane care pînă atunci nu călcaseră pe acolo decît cu invitație. Sau deloc. Unii cu misie, alții în calitate de scriitori pînă atunci nerecunoscuți oficial. Scriitorii, fiindcă n-aveau carnetul de scriitor pe care trebuia să-l arate la intrare.
Printre cei cu misie, un albanez care vorbea bine românește avea o servietă pe care și-o punea la picior cînd se așeza la masă și care părea devotat pînă în vîrful unghiilor lui Ramiz Alia, credinciosul urmaș al lui Enver Hodja. Nu știu ce relații avea el cu ambasada Albaniei, dar ciulea urechile ceva de speriat. Eu, știindu-mă din relatări de familie rudă îndepărtată cu ultimul rege al Albaniei, Ahmed Zogu, îl întreb pe albanez ce se vorbea la Tirana despre răposatul rege. Nu știam, pe atunci, că Ahmed Zogu avusese un fiu care din emigrație, mai precis din Australia, se prezenta drept moștenitorul coroanei albaneze. E drept că fără speranțe că ar putea ocupa tronul.
Omul de cultură din Albania, cum se prezenta tipul – nu-mi aduc aminte cum îl chema –, s-a uitat la mine ca la un inamic nebănuit. Albania nu recunoștea nici un fel de rege! Albania era republică! Da, zic, dar pînă să ajungă republică, a avut un rege. Iritat, albanezul n-o mai nimerea prea bine pe românește și din cînd în cînd își cobora privirea întrebător spre servieta lui. Ahmed Zogu a fost un aventurier, nu rege! Albania nu-l recunoaște!! Apoi omul de cultură albanez s-a ridicat de la masă și, deși comandase ceva de mîncare, a întins-o, ținîndu-și servieta la piept, ca pe un scut. Nu l-am mai văzut din ziua aceea. Așa că nu știu pe unde și-a mai plimbat urechile și servieta.
Refugiatul din Chile care venea și el după Revoluție la cantina de la Casa Monteoru era mai prost îmbrăcat decît albanezul. N-avea servietă și, cu toate că era frig afară, n-avea nici palton. Mic de statură și negricios, chilianul era, probabil, unul dintre puținii refugiați din țara lui care nu se căraseră din România lui Ceaușescu. Spunea că e student, deși părea zdravăn trecut de 40 de ani. Să fi fost copilul vreunui refugiat din Chile după lovitura de stat cînd fusese ucis Salvador Allende? Sau un adolescent care plecase atunci din Chile, revoltat pe cont propriu? Oricum, el ne scotea ochii că-l omorîserăm pe Ceaușescu, la fel cum făcuseră și militarii din țara lui cu Allende. Părea convins de ceea ce spunea și avea impresia, citind ziare și reviste, că toți scriitorii din România erau de stînga. Și ne acuza că-l trădaserăm toți pe Ceaușescu! Și el făcuse frigul și foamea din ultimii ani din România, dar Ceaușescu era cel care-l găzduise la necaz, ceea ce el nu putea uita, chiar dacă Gorbaciov îi întorsese spatele, iar noi îl executaserăm după un proces „lipsit de onoare”.
Chilianul s-a prins rapid că ceea ce își închipuia el că ar fi trebuit să fie un club al stîngii, adică scriitorimea, ca la el în Chile, nu-i împărtășea sentimentele, ba chiar se uita strîmb la el, încît i-a acuzat de trădare pe cei la masa cărora stătea și n-a mai apărut la cantină. Nici despre el, cu hăinuța cu care înfrunta frigul, nu mai știu ce s-a ales.
1.260 de vizualizări
