Un roman de o insolenţă genială. Bătrînul postmodernist Don DeLillo oscilează aici între parodia neagră, cu care îşi bate joc de naivităţile cititorului, şi nepăsarea inspirată a autorului pe care nu-l interesează dacă pricepi cum devine treaba despre care scrie*. Îşi inventează mai întîi un personaj superinteligent, Eric, tînărul miliardar american pornit de jos, care a ajuns atît de sus, făcînd speculaţii financiare, că îl loveşte vertijul altitudinii sale.
Apoi îl trimite într-o expediţie cu limuzina prin New York, într-o zi cu traficul aproape blocat. De Eric depind nenumăraţi oameni. Mulţi îl admiră, destui nu-l înţeleg şi pe cîţiva îi înfurie. Cineva, care îl urăşte, şi-a pregătit un pistol, pentru a-l lămuri definitiv asupra naturii sentimentelor sale. Eric depinde şi el de cîteva persoane. De bodyguard-ul său, de şoferul chior al limuzinei şi de frizerul la care tocmai se duce să se tundă. Pentru tînărul miliardar care se simte egalul preşedintelui Statelor Unite şi, în anumite privinţe, deasupra lui e vexant să ştie că depinde de un bodyguard. Aşa că-l împuşcă, pentru a se simţi în largul său. Mai simplu era, te gîndeşti, să-l concedieze, dar n-ar mai fi fost acelaşi lucru. În limuzina lui blindată şi izolată cu plută, ca încăperea în care trăia Proust, Eric vede pe un ecran cum îşi pierde miliardele într-o confruntare cu yenul. Or, cînd puterea se transformă într-o abstracţiune, cel care e pe punctul să o piardă simte nevoia să se întoarcă la stadiile ei primare. Iar pentru mogulul care a ajuns la convingerea că banii sînt însuşi timpul, brusca lor dispariţie din conturile sale e un semn că nici el nu mai are mult. Totul se întîmplă năucitor de rapid în acest mic roman sclipitor, în care fiecare cuvînt contează. Dacă-ţi scapă vreunul, trebuie să te întorci după el, ca să nu te rătăceşti sau să nu te întrebi cum a apărut cutare personaj în limuzina proustiană a lui Eric şi în Cosmopolisul ameţitor al lui DeLillo.
* Don DeLillo, Cosmopolis, traducere de Veronica D. Niculescu, Ed. Polirom, 2012.
Intr-adevar, esenta romanelor lui DeLillo – in special Cosmopolis si Omega Point – se regaseste in fiecare cuvant, in atenta imbinare dintre ele. Nicicand n-am mai surprins un asemenea acord intre continut si scop, forma si mijloc, totul e foarte direct, scris rapid si fluid, reprezentand practic o modalitate de-a transmite informatia bruta, obiectiva si impartiala, si doar atat, asemenea ecranelor lui Eric. Am scris mai multe despre carte aici.