La Veneția, acum mai mulți ani, era vremea carnavalului, dar primăria orașului încă nu scosese de pe străzi luminația de Crăciun. Așa că noaptea te simțeai ca și cum ar fi fost tot decembrie, deși ziua era cald de parcă venise o primăvară cumsecade.
Printre mascații veniți din toată lumea, erau unii care se preumblau în rochii decoltate de epocă. Femei, dar și bărbați. Despre unii dintre bărbații travestiți ai fi jurat că sînt femei dacă nu i-ar fi dat vocea de gol. Dar erau și femei care păreau travestite în femei, încît confuzia era aproape deplină. Măștile, la rîndul lor, nu aveau nici o legătură cu cele tradiționale, negre și sumare, al căror rost era ca mai degrabă să dea de bănuit identitatea purtătorului decît să i-o ascundă.
Japonezii și chinezii care aveau aparate de filmat și de pozat nu mai știau către cine să se întoarcă. Ăștia păreau trecuți toți de vîrsta a doua, în vreme ce rușii erau mai toți tineri și cam amețiți de băutură încă de dimineață. Pe străzi se mergea încet, în interminabile coloane, cu viteza turiștilor care se opreau să caște gura sau să ia instantanee. Așa că venețienii plecau de acasă, ca să ajungă la slujbă, înainte de ieșirea în masă a turiștilor pe străzile lagunei. Ceea ce însemna că se duceau la serviciu cu cîteva ore mai devreme. Drept care îi urau pe turiști. Pînă și multele pisici fără stăpîn din Veneția îi sîsîiau pe turiștii care voiau să se împrietenească cu ele.
Un venețian cu care am stat de vorbă atunci mi-a spus că n-avea nimic împotriva turiștilor, doar că eram prea mulți. Înfiorător de mulți! Gondolierii nu erau de aceeași părere. Dacă n-ar fi fost turiștii, ei ar fi murit de foame! Venețienii nu se foloseau de serviciile lor. Tot așa credeau și acordeoniștii și mandoliniștii care le cîntau în gondole cuplurilor venite în vacanță la Veneția.
Noaptea, cînd turiștii făceau liniște, pe canale începea o viermuială de vaporașe care aduceau marfă la hoteluri și la restaurante. Pe lîngă ele treceau șalupele Poliției și ale Salvării medicale locale, fiecare pe unde se ducea și pe care numai atunci le puteai observa, căci ziua nu le-ai fi băgat în seamă printre celelalte vaporașe de diverse dimensiuni care treceau pe canale.
Tot noaptea, m-am dus să-l văd pe Carlo Goldoni, cu statuia lui. Fără turiști, Veneția pare o femeie cu păr bogat, tunsă noaptea chilug. Străzile ei devin mai mult sau mai puțin obișnuite. Iar luminația festiv-nocturnă a orașului, rămasă de la Crăciun, îți dă senzația că ești luat de prost sau că edilii orașului au uitat să adune beculețele și ledurile de anul trecut. Dar cînd se face ziuă uiți de toate astea și reintri în lumea carnavalului, cea în care venețienii sînt singurii care nu poartă măști.
