Pe rampa de persane cu dizabilităţi din faţa blocului meu a apărut acum cîteva săptămîni un rahat. Fix pe centru. Nu un rahat impresionant, un rahat modest, de cîine mic şi bătrîn, genul de rahat pe care aluneci atunci cînd cobori în fugă sau pe care îl iei pe bombeu atunci cînd tragi o valiză după tine.
Din fericire, l-am văzut la timp şi l-am ocolit, la fel şi ceilalţi locatari, astfel încît de la o vreme a început să o ia singur la vale. Pun pariu că în cîteva zile ar fi ajuns la baza rampei şi ar fi dispărut cu totul dacă într-o zi n-ar fi venit un cîine şi l-ar fi mîncat. Culmea, chiar Bobiţă, autorul lui. Acum mi-e frică. Mi-e frică că Pufică o să planteze rahatul din nou în vîrful pîrtiei şi, pînă o să ajungă jos ca să-l mănînce, or să treacă luni întregi.
Publicat în Cațavencii, nr 42, 24-30 octombrie 2012
norocoşilor!