Pe cînd mai trăia și apărea prin București, cu treburi editoriale, sau prin țară, la lansări de carte, Nicu Steinhardt avea o aură de mister chiar și în lumea literară. Se călugărise de cîțiva ani la Mănăstirea Rohia, din Maramureș, dar cînd ieșea de acolo se îmbrăca în haine „civile”, ca să nu atragă atenția cu vestimentația sa de slujitor al Domnului. Se știa despre el că făcuse 12 ani de pușcărie politică. Apropiații săi mai știau însă și că era supravegheat de Securitate de cînd fusese eliberat din închisoare. La Rohia îl vizitau admiratori de toate vîrstele. Scriitorul Nicu Steinhardt era bibliotecarul mănăstirii. Marea lui carte, Jurnalul fericirii, a apărut în România după moartea autorului. Altfel, Nicu Steinhardt publica periodic în reviste și în volum eseuri de critică literară.
În biografia lui romanțată, Lavinia Bălulescu nu-și cercetează personajul după canoanele știute, urmărindu-l din copilărie pînă la bătrînețe, deși ar fi fost multe de povestit despre el. Preferă să-l transforme în personaj de roman despre care vorbesc alte trei personaje, Tatăl, Securistul și Discipolul. Oricum, Lavinia Bălulescu n-a avut la dispoziție prea multe surse de documentare despre N. Steinhardt. Ce-i drept, a ajutat-o mult minuțioasa monografie pe care a scris-o despre el, după mulți ani de documentare, istoricul literar George Ardeleanu.Cine vrea să afle cam tot ce se știe despre viața și opera lui N.Steinhardt artrebui să citească volumul pe care i l-a consacrat Ardeleanu.
Însă pentru a-l înțelege în profunzime pe Steinhardt ar fi musai de citit Jurnalul fericirii, capodopera lui și una dintre cele mai răscolitoare cărți de memorialistică din literatura română. Ca și autorul său,Jurnalul a avut o soartă dramatică. Primul manuscris a fost confiscat de Securitate. Tenace, Steinhardtrescrie Jurnalul, dar Securitatea îi confiscăși această variantă. Pățit, scriitorul făcuse însă mai multe copii celui de-al doilea manuscris, dar și celui dintîi, pe care Securitatea i l-a restituit cu condiția să nu-l mai dea nimănui la lectură. Steinhardt nu se aștepta să vadă Jurnalulpublicat în România. Copia pe care Steinhardt a trimis-o în Franța a ajuns la Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, cel care o va difuza parțial la Europa Liberă, în emisiunea sa Povestea vorbei. Dar asta s-a întîmplat de-abia după moartea lui Nicu Steinhardt.
Povestea Jurnalului fericirii lipsește din cartea Laviniei Bălulescu. Despre prima tinerețe a scriitorului, biografa lui iarăși nu spune mai nimic, la fel cum nici despre procesul „lotului Noica-Pillat”, în care Steinhardt a refuzat să depună mărturie din partea acuzării, nu aflăm mare lucru, deși, de pe urma acestui refuz, Steinhardt a fost condamnat la 12 ani de muncă silnică. Chiar și botezul său în pușcărie, cînd viitorul călugărde la Rohia a trecut la creștinism, e relatat mult prea pe scurt, ca să nu zic expediat în simplă factologie. Lavinia Bălulescu scrie în cea mai parte a acestei biografii despre N. Steinhardt cel de după ieșirea din închisoare, or tocmai experiența pușcăriei e cea care-l face pe scriitor să se redescopere și să își aleagă un alt drum, anevoios, în viață. Spre deosebire de unii dintre congenerii săi, Steinhardt nu cade la pace cu regimul, rămîne toată viața un marginal, în ciuda reputației sale tot mai consistente de scriitor. Chiar dacă personajul construit de Lavinia Bălulescu se ține minte, ceea ce nu-i deloc puțin, el e mult prea simplificat în comparație cu omul greu încercat de viață de la care a pornit acestă biografie.
Lavinia Bălulescu, Steinhardt. Bughi mambo rag, Editura Polirom, 2020.
1.161 de vizualizări
