Printre cei mai inteligenți și mai talentați cronicari ai vremurilor de dincoace de revoluție, cu incursiuni și în cele dinainte, Radu Pavel Geo are un ce numai al lui. Îl recunoști imediat, chiar și după o schiță de numai două-trei pagini. Cu condiția, vezi bine, să mai fi citit ceva scris de el. Cu puterea lui de a scrie scurt și cu umorul mușcător din dotare,Gheo pare un țanțoș strănepot independent al lui Caragiale. Cu unele firești amendamente. El nu scrie momente, ci clipuri. Și cum personajele lui trăiesc într-o lume bramburită, care n-a apucat să-și construiască un limbaj recognoscibil, de obște, Gheo n-are mare încredere în ce le iese din gură, așa că le și vizualizează, pentru a nu stîrni confuzii.
Provizoratul, devălmășia altoită cu dorința fiecăruia de a fi altfel, trăirile rapide, cum sînt concediile de două zile la mare, disprețul cu care ne privim semenii și disprețul cu care ei ne răspund, sexualitatea fără perdea, adeseori de o oribilă venalitate, manifestările publice ale prostiei agresive și adaptabilitatea la regulile unei lumi fără reguli, toate astea îl găsesc pe Gheo cu urechea și cu ochiul la pîndă, la pescuit în oceanul vieții, cum zice un personaj de-al său, scriitor, într-un clip compus la persoana întîi.
Cînd îți bagi nasul în toate băltoacele din care e alcătuit acest ocean cîrpit și te inspiră întîmplări sordide poți părea cinic sau chiar ești. Mă rog, se și poartă cinismul, deși la unii seamănă cu o geacă mai mare cu două numere decît ar avea nevoie purtătorul ei. În subsolul clipurilor și povestirilor lui se simte o părere de rău care ajunge uneori la exasperare. Altfel spus, Radu Pavel Gheo e un moralist sensibil căruia nu-i trece însă nici un moment prin cap să facă pe moralizatorul. Îți sugerează o cheie de lectură a textului, fără s-o prevadă și cu instrucțiuni de întrebuințare.
Clipurile lui au o intensitate care te face să le ții minte, iar povestirile mai lungi comprimă și ele întîmplări și stări în care ceea ce e spus capătă greutate și prin cele ce rămîn doar sugerate. Povestitorul se bizuie adică și pe imaginația ta pentru a-și rotunji povestea.
Excelent observator, înzestrat cu o curiozitate și o mobilitate care l-ar fi mulțumit și pe Cehov, Gheo te duce prin cele mai diferite medii, cu aceeași siguranță, la oraș și la țară, în autobuze, la tîrguri locale, într-o pețire la o familie de unguri din Har-Cov, la o mănăstire de maici, în studiouri de televiziune sau într-un bordel de apartament, cu o singură prestatoare.
Unele dintre clipurile lui au o poantă finală, o întorsătură neașteptată care dă peste cap ceea ce ai crezut că ai înțeles sau dă o bruscă adîncime unui fapt aproape divers. Nu toate mi s-au părut la fel de izbutite, dar chiar dacă de la un punct încolo începi să-ți închipui că te prinzi de trucurile autorului, de fiecare dată Gheo te ia prin surprindere.
În povestirile foarte scurte, dacă n-ai foarte mult talent poți deveni schematic sau, în cele realiste, personajele n-au relief, se îneacă în amănunte. Gheo știe să dea consistență personajelor lui, în doar cîteva pagini, cu detalii atent conturate și cu o linie principală care le scoate în evidență. Un gest, o replică, un amănunt vestimentar, puse în pagină cu o admirabilă siguranță, dau viață personajelor sale. Povestirile lui Radu Pavel Gheo nu sînt legate unele de altele, dar cînd ajungi la capătul capătului lor, te trezești că le păstrezi în minte ca pe tot atîtea capitole ale unui roman frescă, scris cu nerv și cu o acuitate de prozator pursînge.
Radu Pavel Gheo, Un drum cu Ceapă, Editura Polirom, 2020.
