Baba și milițianul, în prima zi de doliu după Dej

În după-amiaza în care s-a anunțat moartea lui Gheorghiu-Dej eram undeva pe strada Plantelor și jucam fotbal. Aveam 11 ani. A venit tatăl unuia dintre noi să ne spună ce și cum. Noi am dat politicos din cap auzindu-l că era un moment trist, de mare doliu, și am vrut să jucăm mai departe, ca să terminăm partida. Tatăl cu pricina ne-a confiscat mingea. Ne-a spus că nu se cuvenea să mai jucăm, în pofida protestelor noastre. Chiar și băiatul lui s-a rugat de el să ne lase în pace.

Auzisem prin casă de multe ori numele lui Dej. Îl văzusem la televizor pe purtătorul numelui: aer sfătos, păr puțin, pieptănat cu cărare. Știam că era cineva important fiindcă poza lui înrămată atîrna pe peretele de la tablă al clasei lîngă pozele, înrămate și ele, ale altor nu mai țin minte cîți bărbați, Comitetul Central. În casă n-am simțit vreo tristețe. Mama făcea cornulețe cu nucă. Avea mîinile albite de făină și, hotărît lucru, nu plînsese și nici n-avea de gînd, ca atunci cînd afla că ne murise vreo rudă ori un cunoscut de-al familiei.

În ziua următoare, cînd m-am dus la școală, pe Mîntuleasa, ne adună tovarășa directoare în careu. Era îmbrăcată în negru, cum n-o mai văzusem. Emoționată sau simulînd convingător emoția, directoarea ne-a spus că nu facem ore fiindcă… Și ne-a trimis acasă. Că nu făceam ore nu era o știre proastă. Așa că am pornit spre casă cu ghiozdanul în spate. Fluieram, ca tot copilul fără griji. Și mă oprește una pe stradă. Categoria babe, ceea ce pentru mine atunci însemna orice femeie care mi se părea mai bătrînă decît mama, care era tînără. N-o cunoșteam pe babă, dar avea vocea uneia învățate să dea ordine. Și asta, îmbrăcată în negru. Ca să nu-mi iau tălpășița de lîngă ea mă înșfăcase de braț.

Într-o zi de doliu nu se fluieră pe stradă! Mi-a arătat steagurile îndoliate. Apoi mi-a zis că dacă mă duceam gratis la școală trebuia să-i fiu recunoscător celui care murise, nu să fluier ca un nesimțit. Și că dacă părinții mei aveau serviciu, tot lui trebuia să-i fim recunoscători. Mama era casnică (pe atunci)! Și dacă-și permitea să fie casnică, lui îi datora recunoștință pentru asta. Încercam eu să-mi trag mîna, dar mă ținea bine baba. Și văd cum se apropia un milițian cu un pulan în mînă. Negru ca hainele babei, pulanul! Ea nu-l vedea, că era întoarsă cu spatele. Dar cînd a dat cu ochii de milițian, i-a zis să mă ducă la secție, că nu respectam doliul. Milițianul a întrebat-o cum o chema. M-a întrebat și pe mine de nume și i-a zis tovarășei babe să mă lase în pace. Ceea ce ea a făcut, cu regret și înlăcrimată.