Tom, Carter şi Ginny sunt corporatişti, colegi de frecat menta într-o multinaţională. Tom i-o punea lui Ginny, dar nu i-o mai pune. Carter ar vrea să i-o pună lui Ginny, dar încă nu i-o pune. Ginny îl iubeşte pe Tom. Carter nu-l iubeşte pe Tom, doar joacă baschet cu el. Tablou idilic, dramoletă gen Feydeau, mici personaje cu mici probleme minore (răhăţişuri), până apare Helen.
Grasă, bugetară, singură, dar refuză categoric să se simtă nefericită: râde şi face mişto de toată lumea, începând cu ea însăşi. Tom se-ndrăgosteşte de ea, mai exact de curajul ei, şi se bagă la relaţie. De aici începe totul.
Piesa* face toţi banii (apropo, biletul e scump, iar plasatorul e gay). Replicile sunt spumoase, actorii sunt în roluri ca peştii în apă, secundarii (Irina Velcescu şi Vlad Zamfirescu) fac publicul să râdă cu spume, iar principalii îl fac să plângă cu aceleaşi spume, cel puţin pe gagici. Din punctul meu de vedere, autorul se ia la pumni cu corectitudinea politică şi câştigă detaşat: la final, publicul e în picioare, iar corectitudinea e-n patru labe, cu botul plin de sânge şi numărându-şi cucuiele.
* XXL, de Neil LaBute, la teatrul Cafe Godot. Cu: Raluca Vermeşan, Irina Velcescu, Andi Vasluianu, Vlad Zamfirescu.
