Despre comuna Mănăstirea știam pe atunci doar că avea o echipă de fotbal în divizia B. Am ajuns acolo cu Mircea Nedelciu și alți cîțiva prieteni, la o întîlnire cu cititorii. Fuseserăm mai întîi la Călărași, tot la o întîlnire din astea, mai mult ca să ne vedem cu Pavel Șușară, care era metodist la Casa de Cultură din oraș și ținea cenaclul „Albatros“, împreună cu Mircea Bârsilă. Mănăstirea, comună mare, lîngă lacul Mostiștea. Ciceronele local ne ține un lung discurs de primire în care tot aducea vorba despre fiul comunei, Alexandru Sahia, din familia Stănescu. Și ne invită să vedem monumentul fiului, care era obiectiv turistic, ne dezvăluie gazda cu vibrantă mîndrie.
Nu mai țin minte cum arăta monumentul. În schimb, îmi amintesc de bustul lui de piatră, dintr-un parc din București, în care Sahia e imortalizat cu ochelarii pe nas. La ochelari, sculptorul dăltuise cu migală, dar n-avusese cum să-i desprindă de fața lui Sahia, așa că scriitorul avea ceva de extraterestru. Apoi, hai să facem o vizită și la casa memorială. Acolo apare și George Macovescu, fostul șef al Uniunii Scriitorilor, fost ministru de Externe, care fusese tras pe linie moartă. Macovescu îl cunoscuse pe Sahia, în anii’30, și scrisese o carte despre el. Casa nu părea deloc să fi aparținut unui țăran sărac, cum învățasem la școală. Avea trei încăperi mari, iar Stănescu tatăl nu fusese un pîrlit, ne spune ghidul în care orgoliul local învinsese biografia oficială a lui Sahia.
Era duminică și se adunaseră acolo și vreo treizeci de localnici curioși să-l vadă pe ministrul Macovescu, care începe să-l evoce pe scriitor în vorbe frumoase, cu aromă de rumeguș. Și nu uită să pomenească și cartea pe care o închinase devreme răposatului său prieten. Chestia cu închinatul îi venise, cred, lui Macovescu de la anii de călugărie ai lui Sahia, despre care iarăși nu se pomenea în biografia tipului. Cînd termină Macovescu, Nedelciu întreabă dacă Sahia fusese singurul produs scriitoricesc al comunei. Macovescu se face că nu-l aude, ghidul, în schimb, care începuse să-mi fie simpatic, răspunde, cam cu jumătate de gură, dar răspunde: „Mai e și romancierul Ion Anghel Mănăstire”. „Milițianul!”, completează careva din public, corectat de altcineva: „Nu mai e milițian, săracul…”
Mănăstire era ofițer de Miliție, dar publicase în 1985 un roman care fusese interzis, fiindcă denigra realizările epocii. Autorul suferise o execuție literară cu public la o șezătoare sătească, unde fusese înfierat de țărani care nu-i citiseră romanul și de niște literați care-i întărîtau. Așa că Mănăstire fusese dat afară din Miliție, pentru abaterile lui literare de la etica și echitatea socialistă. Ceea ce și-a amintit un localnic comasînd cele două cuvinte: lui Mănăstire i se trăsese de la etichitate.
