Nu e adeptul jeluirii, nici al mioriticului „Și de-o fi să mor“. Pavel Șușară și-a păstrat umorul intact și optimismul, funcțional, ceea ce nu-i puțin lucru, mai ales acum, cînd galeriile de artă n-o duc prea bine.
Cristian Teodorescu:Cu ultimele măsuri anti-COVID, s-au închis și galeriile de artă?
Pavel Șușară: Nu, nu s-au închis propriu-zis, dar nu sînt nici din cale-afară de vioaie. Și-au redimensionat activitatea, au redus-o pînă aproape de nivelul de avarie și au încercat să suplinească deficitul de realitate, adică de vizitatori, cu un plus de ficțiune, adică de comunicare virtuală. Vernisajele, atunci cînd a fost cazul, s-au desfășurat fie online, fie, în cazurile fericite, în aer liber. Dar de murit nu a murit niciuna, mai ales că mama tuturor sărmanilor, ăia fără soluții pentru răsfățul de week-end, de la bicicliști și pînă la pelerini și la galeriile de artă private, este vorba de Gabriela Firea, le-a promis de toate, de la bonuri valorice și pînă la subvenții directe. Așa că supraviețuirea unei galerii este mai mult decît un proiect individual, este o obligație pe care și-a asumat-o și PMB.
C.T:Cum te descurci în perioada asta, cu galeria ta?
P.Ș.:Mulțumesc de întrebare, bine, adică nu mi-am întrerupt nicio clipă activitatea, am organizat expoziții, am comunicat cu toți cei interesați de fenomen, fie pe viu, cu restricțiile de rigoare, fie virtual, prin filmări în direct și prin interacțiuni în timp real. Fără finanțări și fără cerșeli miorlăite pe la Ministerul Culturii, pe la AFCN etc., etc., dar și fără să apelez la mila Primăriei, mai ales că nici nu aș fi avut cum, eu fiind singurul care s-a opus subvenționării galeriilor private, fiindcă ele sînt societăți comerciale, nu crescătorii de fluturi pe cale de dispariție, așa că banii publici nu au ce căuta aici.
C.T.: Un pictor foarte talentat, mai în vîrstă, nu-i dau numele, zice că de fapt nu-i nici o pandemie și că ar fi vorba de o conspirație mondială, să ne pună pe toți cu botul pe labe. De unde li se trage ăstora, pictori și nepictori?
P.Ș.: De sus, adică de la mansardă, de unde i se trage și lui Dan Bittman, de pildă, dar premisele sînt diferite, după cum urmează: există și o categorie, cea mai de jos, cea îngropată în analfabetismul primar, care nu crede pentru că nu vede, iar ceea ce nu se vedese cheamă că nu e, după cum există și versantul celălalt, al inițiaților, al informaților stihiali, care știu totul, inclusiv cum funcționează și cum conspiră ocultele mondiale, iar aștia nu pot fi păcăliți de niște guverne derizorii și de niște medici care nu se ridică la nivelul exigențelor pe care doar ei le au. Însă acești iluminați, stăpîni ai unei gnoze infailibile, nu sînt de fapt decît varianta snoabă și narcisiacă a celeilalte categorii, cu o sigură diferență;aceea că analfabetismul lor nu este unul ingenuu, de primă instanță, ci unul funcțional, adică la fel de rudimentar, dar la care se ajunge pe căi ocolite și cu mai multă pierdere de timp.
C.T.:Și în Evul Mediu erau unii care spuneau despre ciumă că ar fi fost pusă la cale de oameni ticăloși. Totuși, pe atunci nimeni nu susținea că ciuma nu există și că, de fapt, și nefericiții se îmbolnăveau de alte alea. Progresăm, nu?
P.Ș.: Sigur că progresăm, că doar de-asta a fost inventat progresismul, numai că nu se știe exact încotro se îndreptă progresul, în sus sau în jos. Dar nu trebuie să ne facem prea multe iluzii în ceea ce privește diferențele dintre Anno Domini 1300 și momentul ateu 2020, sîntem la fel de ignoranți, dar mult mai expuși. Atunci nu se știa ce e cu ciuma, dincolo de faptul că ea mai corecta ceva din păcate, dar aspirația de cunoaștere nu se regăsea nici măcar în hărțile care depășeau nivelul uscatului accesibil, pentru că dincolo de ape erau monștri sau, după caz, lei – hic sunt leones–, iar acum habar nu avem ce este cu acest virus, îi găsim originile în cele mai misterioase locuri și îl punem pe seama păcătoșilor exotici sau a altor monștri care urmăresc eugenizarea speciei și, în consecință,au început cu bătrînii și cu bolnavii cronic, dar și acum, ca și atunci, tot masca pe figură, tot spălatul pe mîini și tot recluziunea în adăpost reprezintă soluția. Și aici diferența dintre bordeiul ancestral și palatul lui Becali este nulă, și un locatar, și celalalt experimentează aceeași stare de panică, suportă aceași captivitate și manifestă o suspiciune similară față de celălalt. Atunci se murea cu zecile sau cu sutele de mii, acum avem toate șansele să vedem pe viu (e un fel de a spune!) cam arată o apocalipsă ca la carte. E vreun progres? Sigur că e, unul cantitativ, în ceea ce privește dezastrul global, șiîncă unul, incomparabil, acela care privește privilegiul de a participa la acest dezastru global în timp real.
C.T.:Un amic și-a atîrnat pe perete o reproducere după Triumful morții, ca pe o dovadă că se poate și mai rău, și mi-a arătat-o pe mobil. Cum ți se pare ideea?
P.Ș.:Optimistă, evident, fiindcă Breugel este un povestitor vesel și voluptuos chiar și atunci cînd se ocupă de nenorociri. Era înspăimîntător dacă și-ar fi pus ceva de Damien Hirst, fiindcă acolo se adună întreaga vocație disolutivă a…progresului pe care tocmai îl trăim, jubilatoriu, cu toții.
C.T.:Lumea de la noi nu se mai înghesuie să cumpere mașini, cu tablourile cum e?
P.Ș.:Bine, evident, fiindcă așa se întîmplă în momentele de criză, oamenii își oferă bucurii compensatorii. Licitațiile online au avut, realmente, rezultate spectaculoase. Poate părea nefiresc, dar în logica firii umane acest fenomen este perfect coerent; atunci cînd cotidianul este în impas, cînd relativismul se instalează în spațiul nostru de rutină și cînd valorile de consum își dezvăluie zădărnicia, omul redescoperă duratele lungi și reînvestește, cu propria lui speranță, bunurile simbolice care devin, cumva, forța lui de tracțiune morală. Într-o lume instabilă, convențiile se clatină, iar cum banii sînt cea mai la îndemînă convenție, ei se convertesc în forme stabile și luminoase, iar numele autoritar și unanim acceptat al acestora este ARTA.
C.T.:Cît de des te duci la țară?
P.Ș.:Dacă te referila țara mea primordială, adică la satul meu natal,anul acesta am fost o singură dată, în martie, atunci cînd am condus-o pe mama pe ultimul ei drum, dacă te referi la țara din proximitate, adică la Pasărea, unde locuiesc copiii, cam o dată pe lună, dar, în compensație, merg foarte des, uneori mai des decît mi-aș dori, prin țară. Fiind conectat aproape organic la fenomenul artistic național, particip la nenumărate evenimente pe care le organizează artiștii, chiar și în condițiile acestea, improprii și restrictive. Am fost, așadar, la Iași, la Cluj, la Tg. Jiu, la Timișoara, la Baia Mare, la Mănăstirea Rohia, la Ploiești, la Buzău, la Balcic, fiindcă e tot în țară, etc., etc. Așadar, umblu. Și îți mai spun un secret: țara asta, chiar dacă sună patetic și împotriva curentului defetist la ordinea zilei, este minunată, iar oamenii admirabili care o locuiesc nu se pot bucura de ea așa cum ar merita, și asta dintr-o pricină simplă, pentru că ea, țara,este încă în captivitatea mediocrității.
C.T.:Dar prin București, la vernisaje?
P.Ș.:Sigur, de cîte ori am prilejul, mai ales că în multe evenimente artistice sînt implicat direct. Deși nu mă dau în vînt după vernisaje, pentru că ele sînt mai curînd evenimente mondene decît artistice, nu le pot evita și nici nu pot ocoli destule, moment în care singura formă de protecție, în fața nenumăratelor asalturi,sînt ipocrizia de context și o răbdare amplă șiîndelung cultivată.
C.T.:Pictorii ce-ți spun despre perioada asta? Au lucrat sau au contemplat?
P.Ș.:Cei care au ceva de spus nu își aleg perioadele de lucru, sînt ca soldații sovietici, lucrează din toate pozițiile și în toate condițiile, iar cei care mă interesează și cei pe care îi urmăresc constant au lucrat și în această perioadă așa cum au lucrat întotdeauna fiindcă actul de creație chiar asta presupune, izolare și recluziune. Nici activiștii noului socialism din cîmpul artei, aceia care folosesc militant instrumentele artistice, asemenea predecesorilor realist-socialiști, și care s-au pus la dispoziția noilor ideologii de extracție marxisto-leninisto-troțkisto-stalinistă, nu au stat degeaba în aceste condiții, ci au căutat diverse finanțări, în special din fonduri publice, fiindcă numai așa se poate conserva statutul de artist independent, prin atașarea fermă la diverse fonduri, întotdeauna din altă sursă decît propria producție reciclată. Așadar, se muncește în draci!
C.T.:Ce-ai scris, dacă ai scris, în aceste opt luni de pandemie?
P.Ș.: Mai întîi, mi-am pus la punct biblioteca, depozitele și…crama, o cramă micuță, dar densă, de la Muzeul… pe care l-am înființat și în cadrul căruia am organizat, împreună cu Dalina Bădescu, un număr important de expoziții de referință pentru această perioadă, și mi-am gestionat ieșirea pe piață a studiului monografic Brâncuși, un sculptor de la Răsărit, apărut la Editura Monitorul Oficial. De scris am scris destule, și mărunțișuri de parcurs, cronici, articole, prezentări de expoziții, texte pentru cataloage, texte de atitudine în mediile de socializare, dar, ceea ce este cel mai important, am înaintat consistent cu textul pentru cea mai importantă carte despre un artist excepțional,Aurel Jiquidi, din păcate foarte puțin cunoscut, chiar și de către cunoscători. Cartea va apărea, probabil, la începutul lui 2021 și va fi o surpriză pe care nu vreau să o dezvălui pînă la capăt. Mi-am mai pus în ordine o carte de studii și eseuri, una de poeme și încă una, ciudată chiar și pentru mine, de cronici-poeme, de texte neconvenționale despre cîțiva artiști contemporani. Va fi și asta o surpriză. Cam asta am făcut și cu asta vreau să mă ocup și în continuare.
1.612 vizualizări
