Joi, 15 noiembrie, orele 11 şi ceva (am avut şi eu o scuză să lipsesc de la şedinţa de redacţie!). Inaugurarea noului parking de la Universitate (ăla de sub statui, ştiu că nu-l ştiţi). Vorbeşte Oprescu, de sub pământ, lăsaţi glumele, că nici el nu mai e tânăr: „Am făcut… am dres… enşpe mii de locuri… a durat mai mult, dar au fost şi dificultăţi… domnul belgian…“.
Hă, hă, acum nu mai dăm vina pe sultanul de la Istanbul, ci pe domnul belgian. Ce ne spune dumnealui: „Mulţumesc inginerilor, mulţumesc tehnicienilor, mulţumesc bla-bla-bla, dar nu uit să remarc că, atunci când România şi Belgia joacă împreună, au numai succese, dar când joacă una împotriva alteia, România câştigă!“ (nu garantez că asta e traducerea, dar asta voia să fie gluma domnului belgian de la Interparking). Oprescu îl lasă să vorbească (se pare că belgianul a fost cu banii, Sorin doar cu statuile), apoi îl invită pe „prim-ministru“. Eu mă uitam după Ponta, că ştiam că-i înalt şi n-am cum să-l ratez din mulţimea aia de pitici români, dar când colo, mă trezesc înghiontit din spate şi-n faţa mea se-mpinge C.P. Tăriceanu, ca să zică şi el.
Călin se bagă între primar şi belgianul lui şi glăsuieşte următoarele: când era june a lucrat la parcarea subterană de la Bucur Obor, „singura“, zicea el, din tot Bucureştiul comunist, că alta nu s-a mai făcut. Cineva din public îi atrage atenţia că mai e şi aia de la Inter. Tăriceanu se eschivează: „Da, dar aia era cu circuit închis, cum era întreg complexul de la Inter!“; altcineva, mai ager, îi spune de parcarea subterană de la Orizont, din Drumul Taberei. Tăriceanu e mult mai sec: „De aceea habar n-am!“. Oprescu, căruia între timp i s-a desfăcut şiretul de la pantoful stâng, intervine şi-l scapă: „Dacă nu mai sunt întrebări, domnii de la presă sunt poftiţi la masă!“.
E, asta a fost tot. Mă rog, aproape tot. Puzderia de ziarişti hămesiţi s-a repezit la mesele lui Oprescu, iar vreo cinci sau şase l-au încolţit cu întrebări, una mai grea decât alta („Domnule Ftiriadi, nu-i aşé că…“) – ăia, probabil, erau piloşii. Am deschis şi eu gura să-l întreb câte ceva (de bani, de proiecte, de promisiuni), dar m-am pomenit îmbrâncit de la spate de burta unui gras, iar din faţă am avut onoarea unui umăr în cap, de la un aşa-zis coleg de breaslă care era de patru ori cât mine. Nici el şi nici eu nu aveam vreo iluzie asupra statutului fiecăruia, iar eu aş fi fost chiar prost să am: „Ce faci, băiatu’, nu vii la masă?“, m-a întrebat el, în timp ce din spate simţeam burta grasului cum mă pilota către gustări.
Nu susţin că domnul primar Sorin Oprescu trăieşte înconjurat de securişti, noo! Nici pe departe. Am recunoscut în jurul său câteva domnişoare extrem de frumoase, pe care le ştiu de pe vremea când lucram la televiziune (nişte piese, unele de excepţie); alea aveau acces la micul cerc de-o juma’ de metru din preajma primarului nostru, ba erau chiar rugate să ajungă acolo. Noi, ăilalţi, eram trataţi cam ca jurnaliştii lui Putin („Cuminţi, băieţi, încolonarea!“).
Altfel, parking-ul e chiar mişto, trebuie să fii câine să zici că nu era nevoie de el. Am însă unele dubii despre gradul său de utilizare, că românii sunt suficient de civilizaţi ca să-şi lase maşina cât mai în buza hypermarket-ului, dar profund diferiţi când e să meargă un metru pe jos, fără sacoşe.
N’est-ce pas, mes chers copains?
Publicat în Cațavencii, nr. 46, 21-27 noiembrie 2012
