Un roman scris cu inteligență și cu o suportabilă sensibilitate despre bătrînii care-și pierd treptat memoria.Dar și cu exasperarea celor ce știu cum sînt de multe ori tratați acești bătrîni, în instituțiile care cîștigă o groază de bani de pe urma îngrijirii lor. Titlul cărții, Recunoștință, spune multe într-un cuvînt despre conținutul ei. La francezi, din cîte știam, bătrînii care ajung prin azile sau prin centre de boli mintale sînt infinit mai bine tratați decît cei din România. Dar față de standardele de sensibilitate ale franțujilor, nici acolo lucrurile nu stau grozav.
Recunoștințăa apărut anul trecut în Franța, dar a ajuns un roman citit în mod special, pentru subiectul său, după ce pandemia a făcut ravagii printre bătrînii din azile și din case de sănătate.Așadar nu e o carte cu dedicație, despre vîrstnicii ce și-au găsit sfîrșitul în acest an, și nu e nici un roman nonficțional, de caz ori, mai degrabă, de cazuri, categorie din belșug reprezentată editorial în Franța, de cîteva luni încoace.
Riscul cel mare al cărților de acest fel e să cadă într-un realism deprimant, despre mizeriile fiziologiei noastre sau despre nenorocirile pe care le poate aduce pierderea memoriei, din alte motive decît boala Alzheimer. Or, Delphine de Vigan folosește tușe delicate și preferă să sugereze decît să descrie amănunțit prin ce trece personajul său, Michka, o femeie în vîrstă care și-a folosit memoria mult și cu succes pe cînd era reporter și mai apoi corector. La noiîn presă, de obicei e invers, tinerii jurnaliști își încep adesea cariera la corectură – munca de jos, cum prostește e privită chiar și de profesioniști – și de-abia după aceea ajung reporteri. Asta dacă nu își încep cariera direct ca reporteri și sînt trimiși să-și facă mîna la cultură. Am cunoscut cazuri.
Evident că nu Michka e cea care povestește, fiindcă ea nu-și mai găsește cuvintele, ci Marie, tînăra pe care ea a crescut-o, și grijuliul Jérôme, cel ce o ajută pe bătrînă să-și limiteze pierderile de cuvinte.Există în roman și o directoare rea, care-i ține pacientei discursuri moralizatoare și acuzatoare și umblă să-i strice vechile deprinderi, cîte i-au mai rămas. Ceea ce la francezi e considerat un păcat, să hingherești un bătrîn pentru a-l ajuta, chipurile, să se recupereze, la noi ar fi privit drept o dovadă de atenție, autoritar exprimată, ca și cum pacientul ar fi un infractor care trebuie adus pe calea cea bună.
Instituția căreia i se predă Michka e un amestec de clinică pentru alienați și azil, cu toate dezavantajele care decurg de aici. Regim închis, ca într-o închisoare unde deținuții își plătesc cazarea și în care se poartă delațiunea, pentru avantaje mărunte. D.d.V. surprinde acest mecanism punct cu punct, cu ajutorul dialogurilor, excelent construite (autoarea e și scenaristă, încît fiecare replică e redusă la strictul necesar), și cu observațiile celor doi povestitori ai romanului.
Cum tema cărții e recunoștința, autoarea o dă din cînd în cînd și pe melodramă, nu cît să însiropeze textul, dar nici prea departe.Stăpînă pe text, D.d.V. servește cititorului melodrama cu picătura, avînd grijă să o asezoneze cu un umor amărui, după metoda rîsu-plînsu’.
Recunoștințăar fi de citit, printre alte bune romane franțuzești moraliste. Acum e de citit anume și din cauza împrejurărilor. Dincolo de asta aș fi curios să aud cum reacționează la acest roman generația încă tînără de la noi, aceea care lăcrimează de dragul părinților, dar care, dacă-i trimite la azil, uită de ei, de parcă și i-ar șterge din memorie.
Delphine de Vigan, Recunoștință, traducere de Cristina Jinga, Editura Polirom, 2020.
