Viața mea cu Maradona

E greu să scrii cînd moare un om, darmite cînd pleacă un zeu. Necrologul e unul dintre cele mai dificile genuri jurnalistice. Nimic nu era dificil pentru Maradona. La retragere, mi-a dat o pasă luminoasă. Mi-a zis să-l pomenesc la persoana întîi, singular. A ținut la chestia asta: să fie personal și singur. Acum voi vorbi despre cum (nu) m-am întîlnit cu Diego Armando Maradona.

1986. Mă pregăteam pentru examenul de facultate. N-am văzut atunci, în direct, la bulgari, fabulosul meci și gol din meciul cu Anglia. Am reținut victoria Argentinei din finala cu Germania ca pe un comentariu literar. Urmează, însă, după armată, povestea tricoului cu Maradona. Era tricoul lui văru’ Costin, un tricou superb, în culori alb-celeste, și, pe spate, cu litere groase, era scris număru’ 10 și Maradona. Văru’ de la București era în vacanță, l-am rugat să-mi împrumute și mie tricoul, prea era mișto. Am intrat să ne bălăcim în piscina de lîngă Casa Tineretului din Rîmnicu Vîlcea. Cînd ne-am întors de la-mbăiat, minunatul tricou cu Maradona dispăruse. La fel, și puținele țoale depuse în plasa unde încercaserăm să ne depozităm tricoul magic. Am revenit la domiciliu eu și văru-miu doar cu ce mai rămăsese pe noi – slipul, prosoapele și, poate, șlapii. Am ajuns acasă în curu’ gol, dar demni, mergînd printre pietonii care se uitau la noi ca la niște arătări ciudate. La aflarea veștii funeste, vărul meu și-a amintit și el de acest episod. Maradona stîrnea și el o atracție iresistibilă. În toate mediile, chiar și-n cele infracționale. După Mondialele din ’86 valora mult și un tricou cu numele lui. Pe mine și pe vărul meu ne-au furat unii pe vremea comunismului. Da’ nu s-au lăsat nici în așa-zisul regim democratic: cînd îl faci pe fraier zici c-ai aplicat metoda Maradona. Diego Armando Maradona, chiar fără să-și propună, a reușit să fie o personalitate globală.
1990. Iar nu m-am întîlnit cu Maradona. Era după Mineriadă, cînd ne-a bătut Camerunul și umblam să oblojim răniții. L-am văzut pe Diego în meciul cu noi, l-a ținut bine Rotariu, da’ îmi stătea mintea la alte chestii, sincer.
1994. Aș fi vrut să-l văd în meciul cu ai noștri, n-a vrut el. L-au suspendat ăia de la FIFA, cînd l-au depistat cu cocaină.
1994-2020. L-am văzut într-un film de al lui Kusturica și, ca antrenor al Argentinei, la un turneu final de Mondiale. M-a făcut să-mi pară rău, încă o dată: n-am avut șansa de a mă întîlni cu acest om și fotbalist ieșit din toate schemele, din toate tiparele, așa cum am încercat să-l cunosc mai bine pe Maradona. Nu ne-am întîlnit niciodată ca lumea. I-au furat tricoul cu Maradona lu’ văru-miu, la piscină, lîngă Casa Tineretului, unde am văzut meciurile din ’86, pe bulgari. De atunci, prietenul meu Dieguito s-a tot ferit de mine. Ne-am intersectat doar rar. Asta e. El și-a urmat drumul lui, de geniu. Deși am trăit în aceeași perioadă, aproximativ, o vreme n-am fost contemporani. Unu’ ca Maradona e din alt timp. Doar niște fotbaliști ca el mai poa’ să știe cum vine treaba cu eternitatea. Vamos! Hai România! Hai omenia!