Chiar dacă învățăm istoria doar ca să o repetăm, de parcă n-am avea habar de ea, istoricul Dorin Matei, redactorul-șef al revistei Magazin istoric, a observat că cine n-o știe dă în gropi.
Cristian Teodorescu: Cum îi merge Magazinului istoric în pandemie?
Dorin Matei: Mi-e teamă să o spun cu voce tare: îi merge! Şi fără ajutor de stat. E o dovadă că, dacă îţi respecţi meseria şi îl respecţi pe cititor, şi el te respectă. În general, ne ghidăm după afirmaţia directorului redacţiei în limba rusă a postului de radio Europa Liberă, făcută într-un seminar organizat de Ambasada SUA la Bucureşti şi care venea la trei zile după ce directoarea Radio BBC îşi dăduse demisia, motivînd că presa profesionistă a pierdut în faţa social media: „Dacă tot e să murim, măcar să murim frumos!“.
C.T.: Ce înseamnă nouă luni de epidemie pentru istorici, care azi se duc în Evul Mediu, mîine vizitează Revoluția Franceză?
D.M.: Istoricii sînt şi ei oameni şi trec prin cele nouă luni şi prin cele care vor urma, cîte vor fi ele, mai uşor sau mai greu, după cum le e felul. Marele lor avantaj faţă de semeni este că ştiu că omenirea a cunoscut şi clipe mai grele şi că a supravieţuit. Tot secretul este să nu pici în partea proastă a statisticii, la rubrica cu decedaţi.
C.T.: În timpul marii ciume, respectatul doctor Avicenna a explicat de unde se trăgea moartea neagră: „În anul Domnului 1345, în a douăzecea zi a lunii martie, la o oră după miezul nopții, s-a produs o conjuncție a trei planete în Vărsător. Această conjuncție, la fel ca eclipsele și conjuncțiile din trecut, a fost cea care a dus la stricăciunea aerului, la foamete și moarte“. Simplu, nu?
D.M.: Pare simplu, dar nu e chiar aşa. Remarca lui Ibn Sina (cunoscut în Occident mai curînd drept Avicenna) venea după cîteva mii de ani de observaţii astronomice. Era o realitate a epocii că astronomia era mai dezvoltată decît medicina. Dar dacă cineva va citi peste cîteva sute de ani ce se scrie azi despre virusul SARS-CoV 2 – ba că este de origine naturală şi a trăit cîteva sute de mii de ani paşnic alături de noi, pentru ca într-o zi să îl apuce furia, ba că este o creaţie de laborator, că provine de la lilieci, ba nu, pangolinul este de vină, iar mai nou unii vor să ne convingă că nu China este ţara de unde a plecat totul –, ce părere îşi va face despre nivelul cunoaşterii ştiinţifice din anul de graţie 2020? Să nu fim prea aspri cu doctorul Avicenna…
C.T.: Pe lîngă alte păcate, lui Caragea Vodă i s-a pus și ciuma în spinare. Și atunci, tot stăpînirea era de vină pentru epidemii?
D.M.: La români, întotdeauna stăpînirea este de vină. E firesc să fie aşa cînd aştepţi totul de la stăpînire. Olandezii, de exemplu, s-au apucat şi au înălţat diguri, au creat sisteme de drenare a apei şi şi-au mărit ţara cu teritorii care altfel erau sub nivelul mării. La noi, cînd este secetă, ieşim cu prapurii şi ne rugăm să dea Dumnezeu ploaie. Asta după ce am furat tot ce se putea fura din sistemele de irigaţii. Dar rămîn un optimist, bazîndu-mă pe Caragiale. El îi scria lui Alexandru Vlahuţă: „Aşadar, să nu ne mai facem inimă rea şi spaimă, gîndindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decît altele. Nu, hotărît; neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefăcut încă; nu e pîn-acum dospit cumsecade“.
C.T.: Ne mai trebuie drojdie… Cum i se pare istoricului inovația prezidențială de ziua națională, într-o piesă cu două personaje principale, Arcul de Triumf și președintele Klaus Iohannis, și cîteva zeci de figuranți?
D.M.: De vină este profesorul de istorie, care nu a explicat la oră suficient de limpede ce este un arc de triumf şi la ce foloseşte. Dar gîndiţi-vă că pe vremea aceea erau două ore de istorie pe săptămînă. Acum încep să intre în politică absolvenţii care au făcut doar o oră de istorie pe săptămînă.
C.T.: Anul ăsta, ca să nu mai aibă de-alde Pristanda ce să numere, în București s-a făcut economie la steaguri de 1 Decembrie. N-am mai văzut nici stegulețele de la tramvaie. Cum ți se pare trecerea asta de la prea mult la nimic?
D.M.: Mărturisesc, nu am stat să le număr şi nici nu prea am circulat în perioada asta. Poate că noilor administraţii din primăriile de sector şi din cea a Capitalei, ocupate să inventarieze „greaua moştenire“, nu le-a mai ars şi de pavoazare. Poate că afacerile cu steaguri nu mai merg aşa de bine, mai ales în vreme de pandemie, cînd pe primul loc se află măştile şi produsele de dezinfecţie. Noi avem o problemă cînd vine vorba de patriotism: sîntem capabili de mari efuziuni, vărsăm repede o lacrimă, dar uităm amănuntele.
C.T.: Antiglobaliștii, aripa naționalistă, susțin că globalizarea e de vină pentru pandemie și visează la o politică de închidere a granițelor. Se mai poate așa ceva, deși istoria ne-a arătat că orice se poate?
D.M.: Ca istoric, pot să depun mărturie că graniţele nu au putut fi închise complet niciodată. N-au reuşit nici chinezii cu Marele Zid, nici Napoleon cu blocada continentală, nici regimurile comuniste. Tot din istorie ştiu că orice formă de organizare a societăţii umane, mai ales dacă a avut o anumită durată, cedează greu locul alteia noi. Iar schimbarea, pe plan mental, este şi mai dificilă. Dar să nu ne grăbim cu concluziile. Discuţiile din ultima vreme despre viitorul Spaţiului Schengen ne îndeamnă la prudenţă.
C.T.: Mai puțin anul ăsta – epidemie, vezi bine –, ziua națională e și ziua răfuielilor sonore. Ceea ce la 1 Decembrie 1918 nu s-a întîmplat. Nu zic unanimitate cu de-a sila, ca la defilările de 23 August, dar ziua națională e despre cele ce ne țin împreună, nu despre cele care ne separă, nu?
D.M.: Nu a fost niciodată armonie totală la noi. Diferenţe sigur că există şi ele ţin de nivelul elitei politice şi intelectuale de atunci şi de acum. Faceţi un exerciţiu simplu: luaţi pozele lui Ion I.C. Brătianu, Iuliu Maniu, Take Ionescu, Ion Inculeţ, de exemplu, dintre politicieni, sau Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Constantin Brâncuşi, Victor Babeş şi căutaţi-le echivalentul între contemporanii noştri. Dar să privim şi partea plină a paharului. Aduceţi-vă aminte cum răsunau de huiduieli manifestările prilejuite de ziua naţională imediat după 1990 şi veţi constata că am progresat, totuşi.
C.T.: Crezi că ne mai vedem înapoi tezaurul din Rusia și ce ar simboliza asta?
D.M.: Tocmai mi s-a spart globul de cristal şi, pînă fac rost de altul, să vă spun o poveste adevărată, aflată de la diplomatul Alexandru Ghişa. Dar mai întîi o precizare. Nu s-a întors din Rusia tezaurul BNR, aproximativ 93 de tone de aur. Domnul Ghişa povestea că o studentă din Japonia i-a spus că, atunci cînd japonezii merg la negocieri cu ruşii, pentru Insulele Kurile, ocupate de ruşi, fac întotdeauna apel la aliaţii lor occidentali. Şi întreba, mirată, de ce noi, acum membri ai UE şi NATO, nu solicităm sprijinul aliaţilor. Greu de răspuns la o asemenea întrebare. Un lucru este cert. Ca să le ceri ajutorul, ar trebui ca ei să ştie că ai o asemenea problemă în relaţia cu Federaţia Rusă. Adică ar trebui să publici mult şi în limbi de circulaţie internaţională despre cum a ajuns tezaurul BNR la Moscova, cum ţi-au garantat ruşii că îl vei putea lua înapoi cînd doreşti, cum l-a confiscat Lenin, spunînd că îl vor da înapoi atunci cînd poporul român, nu oligarhia, va avea puterea, ceea ce nu s-a întîmplat, din punctul lor de vedere, nici în cei 50 ani de comunism. Ar trebui ca marile canale care difuzează documentare pe teme istorice să includă în programele lor filme despre această poveste, care, credeţi-mă, este la fel de pasionantă ca un roman poliţist. Nu numai că nu facem pe plan extern aceste lucruri, dar nici măcar în ţară nu ştie multă lume despre ce este vorba. Şi aşa apar teorii dintre cele mai fanteziste, cum vor ruşii să ne dea aurul şi noi nu vrem să îl luăm.
C.T.: Dacă ai putea să alegi, cînd ți-ar fi plăcut să trăiești în România?
D.M.: Evit să îmi pun probleme virtuale, am destule reale. Ca istoric m-a pasionat şi mă pasionează Evul Mediu. Am învăţat însă că nu trebuie să te îndrăgosteşti de obiectul de studiu. Sigur nu mi-ar fi plăcut să trăiesc pe vremea dinozaurilor, nici în vreme de ciumă sau războaie. Tot ca istoric ştiu că fiecare epocă are farmecul ei, dar şi aspecte mai puţin plăcute. Aşa că mă mulţumesc cu ce mi-a dat Dumnezeu.
1.628 de vizualizări
